Garantarea
drepturilor
minorităţilor
în Finlanda
Frank Horn
1. Fundalul istoric
Pînă în
perioada vikingilor (secolele VI–XI), zona unde s-a format statul finlandez
modern, era locuită de triburi pe care acum le cunoaştem sub numele
de fini: finii propriu-zişi în sud–vest, tavastienii în centrul Finlandei
de sud, carelienii în Finlanda de Est. Laponii locuiau în nordul şi
centrul Finlandei. Colonii suedezi au venit din Suedia, din provinciile de
coastă numite Roslagen, Gästrikland şi Hälsingland şi s-au stabilit
în ţinuturile de coastă ale Finlandei de sud şi de est, în
provinciile pe care azi le numim Uusimaa/Nyland şi Pohjanmaa/Österbotten.
Colonizarea a fost lentă şi punctul culminant a fost atins în
secolele XII şi XIII. Ţărmurile sudice erau nelocuite,
datorită permanentelor jafuri piratereşti. Ţărmurile
vestice erau pămînturi virgine care se ridicau din mare. Insulele Åland
fuseseră, din timpuri imemoriale, populate de suedezi.
În evul mediu,
regii Suediei şi-au extins regatul către est. Cauza care legitima
acest lucru era introducerea credinţei catolice în Finlanda şi
zăgăzuirea înaintării ortodoxismului dinspre Novgorod,
mijlocită de ortodocşii karelieni. Se spune că prima
cruciadă a început în 1155 şi s-a concentrat în Finlanda
propriu-zisă, în regiunea oraşului Turku/Åbo. În timpul acestei
cruciade, episcopul Henrik din Uppsala, un englez, a fost ucis. Mai tîrziu, el
a devenit sfîntul patron al Finlandei. A doua cruciadă, care a început
cîndva între 1239 şi 1259 a fost direcţionată în interiorul Finlandei,
spre Tavastia. În secolele care au urmat, supremaţia suedezilor s-a extins
în cea mai mare parte a Finlandei şi graniţa a fost împinsă
către est. Războaiele care au urmat, cu Novgorodul şi apoi cu
Moscova, erau obişnuite. În 1362 Provincia de Est, cum era numită
Finlanda, a participat, cu statut de egalitate faţă de celelalte
provincii suedeze, la alegerea regelui Suediei. Acel an este considerat anul de
naştere al reprezentării populare finlandeze, şi deci, într-un
fel, şi anul naşterii parlamentului finlandez.
În secolul al
XVII-lea, regatul suedezo–finlandez a atins cea mai mare întindere, odată
cu achiziţia teritoriilor de pe ţărmurile estice şi sudice
ale Mării Baltice. Suedia–Finlanda a devenit un stat multicultural şi
multilingv, cuprinzînd suedezi, finlandezi, locuitori ai ţărilor
baltice şi germani. Odată cu Marele Război din Nord (1700–1721),
regatul a fost nevoit să renunţe la poziţia sa de mare putere.
Provinciile baltice (Estonia, Livonia şi Ingria), ca şi cea mai mare
parte a Careliei au fost cedate Rusiei. Efortul de a le recîştiga în
secolul al XVIII-lea a eşuat. Influenţa limbii şi culturii
suedeze în Finlanda a atins punctul culminant în secolul al XVIII-lea, cînd
limba şi cultura finlandeză erau vii numai în rîndurile
populaţiei ţărăneşti. Consecinţă a
alianţelor nefericite din timpul războaielor napoleoniene, Suedia a
pierdut aşa-numitul Război Finlandez (1808–1809) cu Rusia, iar
Finlanda a fost anexată Rusiei. Deşi parte a regatului său,
ţarul Alexandru I a hotărît să păstreze autonomia
Finlandei. La 29 martie 1809, el jura înaintea Stărilor Unite ale Finlandei,
adunate la Porvoo/Borgå, să respecte credinţa şi legile
fundamentale în vigoare în Finlanda. Limba suedeză a rămas limba
oficială a Ducatului autonom al Finlandei.
Odată cu
afirmarea naţionalismului finlandez, coincizînd cu evenimentele
revoluţionare din întreaga Europă, din 1848, cererile de
recunoaştere a statutului limbii finlandeze au devenit mai explicite.
Numeroase personalităţi politice şi culturale luptau pentru
cauza finlandeză. Cea mai fermă susţinere a limbii şi
culturii finlandeze o arătau ţăranii şi clericii. Burghezii
şi mica nobilime erau mai degrabă înclinaţi către cultura
suedeză. Iniţial, ţarul îi favoriza pe aşa-zişii
„fennophili”, deoarece voia să împiedice orice dorinţă de
reunificare cu Suedia. În 1857, Jurnalul Oficial Finlandez (virallinen lehti)
a fost pentru întîia dată publicat şi în limba finlandeză.
Decretul Limbii din 1863 stipula că pînă şi limba
finlandeză putea fi folosită în probleme privind populaţia
vorbitoare de finlandeză. Autorităţile administrative şi de
curte erau obligate să primească şi petiţii, cereri şi
documente scrise în finlandeză. Funcţionarilor civili nu li se
pretindea, totuşi, să folosească de îndată limba
finlandeză şi să emită decizii în spiritul acesteia. Acest
lucru avea să devină obligatoriu prin lege abia în 1883.
Douăzeci de ani au fost consideraţi o perioadă rezonabilă
pentru ca funcţionarii să vorbească limba finlandeză.
Aşa-numiţii „suecomani” s-au opus Decretului Limbii, motivînd că
problema ar fi trebuit să fie obiectul unei legi oficiale, promulgate de
senatul finlandez. „Primul Război al Limbii” s-a desfăşurat
între anii 1870 şi 1880. Politica de rusificare a ţarilor Alexandru
III şi Nicolae II a silit cele două grupuri să încheie
ostilităţile. În 1902, finlandeza a devenit, în sfîrşit, limba
oficială, cu acelaşi statut ca şi suedeza (Decretul
18/19.6.1902). Odată cu noul Act Parlamentar care introducea votul
universal şi un parlament unicameral, finlandeza a devenit de facto prima limbă oficială a Finlandei.
În timpul
cataclismului Primului Război Mondial şi al Revoluţiei din
Rusia, în 1917, Finlanda şi-a cîştigat independenţa. Cînd a fost
nevoie de crearea unei noi baze constituţionale pentru o Finlandă
independentă, a devenit necesară precizarea statutului legal al celor
două grupuri principale din Finlanda: finlandezii şi suedezii.
Termenii acceptaţi sînt „vorbitori de finlandeză” şi „vorbitori
de suedeză”, deoarece limba este criteriul de bază, la drept vorbind
unicul, care diferenţiază cele două grupuri. Cei 900 de ani de
intermariaje au făcut imposibilă diferenţierea între cele
două grupuri pe bază etnică (genetică).
Şi
disputa referitoare la Insulele Åland trebuia încheiată. Puţin
după cîştigarea independenţei din 1917, Finlanda a trecut
printr-o perioadă tulbure: avea loc un război civil între „albi”
şi „roşii”, cu trupele germane intervenind de partea celor dintîi,
şi trupele rebele ruseşti, de partea celor din urmă. Locuitorii
Insulelor Åland au profitat de ocazie pentru a căuta să se separe de
Finlanda, invocînd dreptul la autodeterminare. În 1919, 95,5% din totalul de
10.196 al populaţiei ålandeze dorea unificarea cu Suedia.
Vorbitorii de limbă suedeză din Finlanda continentală priveau cu
inima îndoită aceste eforturi. În fond, ei simpatizau cu locuitorii ålandezi
în ce privea limba şi cultura lor. Cu toate acestea, se opuneau din
principiu secesiunii care lor le-ar fi limitat şansele de a cîştiga
drepturi lingvistice şi culturale mai largi. Suedia şi Finlanda au
supus conflictul arbitrajului Consiliului Ligii Naţiunilor, care le-a
impus celor două state o înţelegere prin care Suedia recunoştea
suvernaitatea Finlandei asupra Insulelor Åland, iar Finlanda accepta un regim
de autonomie pentru Åland, care oferea garanţiile necesare limbii şi
culturii suedeze din insule.
Vorbitorii de
limbă suedeză din Finlanda continentală, mai ales populaţia
rurală din provincia Ostrobothnia, doreau autoadministrarea
teritorială după modelul cantoanelor elveţiene. Propunerea avea
în vedere crearea a patru provincii suedeze: Åland, Åboland (Finlanda de
sud–est), Neder-Nyland (părţile de sud, locuite de vorbitori de
suedeză, ale provinciei Uusima/Nyland) şi Korsholm (părţile
de vest, locuite de vorbitori de suedeză, ale provinciei Ostrobothnia/Pohjanmaa/Österbotten).
Populaţia vorbitoare de suedeză din Nyland ar fi preferat autonomia
teritorială culturală, deoarece provincia lor era mai amestecată
din punct de vedere lingvistic decît Ostrobothnia. În parte ca rezultat al
faptului că insulele Åland îşi dobîndiseră propriul regim de
autonomie şi pentru că limba suedeză fusese recunoscută în
Secţiunea 14 a Constituţiei finlandeze din 1919 ca avînd statut de
limbă oficială la paritate cu finlandeza, vorbitorii de suedeză
din Finlanda continentală şi-au abandonat revendicările privind
o soluţie cantonală şi au acceptat o formulă de compromis,
bazată atît pe principiul teritorial, cît şi pe cel personal.
În anii ’30 —
în majoritatea ţărilor decada stărilor de spirit
naţionaliste — a avut loc „al Doilea Război al Limbilor”. Aitosuomalaitset-ii
sau „finlandezii puri” luptau pentru ca limba finlandeză să
devină limbă unică în Finlanda. În această perioadă,
mulţi dintre aceia care erau activi în lumea afacerilor au decis
să-şi finlandizeze numele de familie. Universitatea din Helsinki urma
să fie transformată în universitate cu limba de predare
finlandeză şi tot învăţămîntul superior suedez avea
să fie transferat la Universitatea Åbo Akademi din Turku/Åbo. Aceste
eforturi n-au fost încununate de succes. Universitatea din Helsinki a
rămas bilingvă. Conflictul s-a atenuat la sfîrşitul decadei,
cînd climatul politic general din Europa s-a înrăutăţit. De
atunci încoace, în Finlanda domneşte pacea lingvistică. Deşi
statutul legal al limbii suedeze a rămas de fapt neschimbat,
semnificaţia acestuia s-a schimbat, datorită simplului fapt
demografic că populaţia vorbitoare de suedeză s-a diminuat
treptat. În 1880 procentul din întreaga populaţie era 14,3%, în 1910
11,6%, în 1940 9,6%, în 1970 6,6%, iar astăzi (1996) 5,9%.
2. Minorităţile naţionale ale Finlandei
Minorităţile
„vechi”, „istorice” sau „naţionale” ale Finlandei sînt vorbitorii de
suedeză, samii (laponii), romii, evreii, ruşii vechi şi
tătarii. Toate aceste grupuri îndeplinesc condiţiile cerute de definiţia
propusă de raportorul special Capotorti, Subcomisiei de Prevenire a
Discriminării şi Protecţie a Minorităţilor. După
el, termenul „minoritate” se poate referi la:
1) un grup numeric
inferior restului populaţiei statului,
2) într-o poziţie non-dominantă,
ai cărui membri
3) — avînd naţionalitatea (i.e. fiind cetăţenii) statului —
4) au caracteristici etnice, religioase sau lingvistice care diferă de cele ale restului
populaţiei şi
5) manifestă, chiar
dacă numai implicit, sentimentul solidarităţii în scopul
de a-şi păstra cultura, tradiţiile, religia sau limba.
Conform
definiţiei date în Recomandarea 1201 (1993) a Adunării Parlamentare a
Consiliului Europei, confirmată de Recomandarea 1255 (1995), termenul
„minoritate naţională” se referă la un grup de persoane care:
1) locuiesc pe
teritoriul unui stat şi sînt cetăţenii lui;
2) menţin legături
de lungă durată, trainice şi permanente cu
acel stat;
3) manifestă caracteristici etnice, culturale, religioase sau lingvistice distincte;
4) sînt suficient de reprezentative,
chiar dacă sînt în număr mai mic decît restul populaţiei
statului sau a unei regiuni a acelui stat;
5) sînt motivate de
preocuparea de a păstra împreună ceea ce constituie identitatea
lor comună, inclusiv cultura, tradiţiile, religia sau limba lor.
Aceste
definiţii exclud membrii grupurilor recent imigrate, care n-au
obţinut încă cetăţenia statului. În contextul Pactului ONU
asupra Drepturilor Civile şi Politice (Articolul 27), solicitarea
cetăţeniei este considerată irelevantă.
Existenţa
unei minorităţi nu este o problemă de lege, ci un fapt.1 Pentru obţinerea statutului de minoritate sau pentru invocarea drepturilor
minorităţilor nu este nevoie de vreo recunoaştere oficială.
Orice grup care îndeplineşte condiţiile de a fi o minoritate, indiferent
de recunoaşterea explicită, beneficiază de standardele
internaţionale privitoare la minorităţi. Cu toate acestea,
situaţia este uşurată în mod natural dacă guvernele iau
măsuri pozitive pentru satisfacerea nevoilor grupurilor minoritare.
2.1. Vorbitorii de suedeză
La 1 ianuarie
1996 existau, conform Centrului Finlandez de Statistică, 294.664 de
vorbitori de limbă suedeză sau 5,8% dintr-o populaţie
totală de 5.116.826.2
Unii
consideră că populaţia vorbitoare de limbă suedeză nu
constituie o minoritate, datorită garantării de către
Constituţia Finlandei a statutului oficial al limbii suedeze, ca fiind
egal cu acela al limbii finlandeze.3 Cu toate acestea ea a fost
tratată ca atare, în publicaţii care se ocupă cu statutul
minorităţilor din Finlanda. Ea are de altfel toate caracteristicile
considerate inerente conceptului de minoritate. Nici una dintre
definiţiile elaborate nu cere ca un grup să fie, într-un sens legal,
mai puţin avantajat ca majoritatea.
2.2. Samii (laponii)
Samii
(laponii) sînt un grup care, conform ultimelor descoperiri
ştiinţifice, s-au dezvoltat ca popor în Fennoscandia de nord, în
cursul epocii de bronz (1500–400 înaintea lui Cristos).4 Ei sînt
singura populaţie indigenă din Europa de Nord. Estimările
privind numărul de sami din Finlanda sînt diferite. Cifrele variază
între 5700 şi 6400. Estimările sînt aproximative, deoarece nu toate
persoanele care se încadrează în definiţia populaţiei sami sînt
înregistrate. Majoritatea lor, adică 3900, trăiesc încă în zona
lor nativă, aşa-numita „Ţară de baştină sami”,
formată din patru dintre municipalităţile cele mai nordice din
Provincia Laponă: Utsjoki, Inari, Enontekiö şi partea nordică a
municipalităţii Sodankylä. Această zonă are
relevanţă pentru punerea în practică a Actului Limbii Sami,
din 1991, ca şi a Actului despre Parlamentul Sami din 1995 (sau
aşa-numitul Act de Autonomie Culturală Sami).
Pentru ca Actul
Limbii Sami să-şi atingă scopurile, un sami este definit ca:
— o persoană care se
consideră sami,
în cazul în care
— el însuşi sau
măcar unul dintre părinţii sau bunicii săi a
învăţat sami ca limbă maternă. (Partea 2)5
În Actul
despre Parlamentul Sami din 1995, definiţia unui sami a fost
lărgită, pentru a acoperi:
— o persoană care se
consideră sami,
în cazul în care
1) el însuşi sau
măcar unul dintre părinţii sau bunicii săi a
învăţat sami ca limbă maternă;
2) descinde dintr-o
persoană care a fost înregistrată într-un registru de cadastru, taxe
sau evidenţa populaţiei ca fiind un lapon muntean, pădurean sau
pescar; sau
3) cel puţin unul
dintre părinţii săi a fost sau ar fi putut fi înregistrat ca
alegător pentru Delegaţia Sami sau pentru Parlamentul Sami. (Partea
3)
În prezent
există un conflict în Laponia Superioară, datorat acestei
definiţii mai largi. Samii care îndeplinesc condiţiile cerute de
vechea definiţie consideră că laponii de la punctul 2 şi-au
pierdut identitatea sami şi nu au dreptul de a participa la autonomia
culturală sami.
Din cele zece
limbi sami, în Finlanda se vorbesc trei: north, inari, şi skolt sami.
Inari sami sînt în număr de 400, iar ortodocşii skolt, cam 600. Se
spune că aproape o întreagă generaţie şi-a pierdut limba
sami. Conform Centrului finlandez de Statistică, la 1 ianuarie 1996, 1726
erau înregistraţi ca avînt sami limba maternă.
2.3. Romii
Populaţia
de romi este acum în număr de aproximativ 6000. Majoritatea trăiesc
în zonele urbane. Datorită marii migraţii din Finlanda către
Suedia din cursul anilor ’60–70, astăzi există cam 3000 de romi
vorbitori de finlandeză care trăiesc în Suedia.
Romii (populaţia romani sau ţiganii) din Finlanda aparţin grupului Kalé
(Caló) de est. S-au aşezat în Finlanda la sfîrşitul secolului
al XVI-lea. Romii sînt pentru prima oară menţionaţi în cronicile
suedeze de la începutul secolului al şaisprezecelea. În scurtele perioade
în care curtea se afla în oraşul Stockholm (Stockholms tankeböcker),
din 1512, se menţiona că de ziua Sfîntului Mihai veniseră
străini în oraş şi că se considerau a fi copiii Egiptului
de Jos (din această presupunere provine şi denumirea engleză
„gypsy”). În secolul următor, regele Suediei a organizat batalioane
întregi de soldaţi romi care să lupte în Războiul de Treizeci de
Ani, în Europa Centrală. Cu toate acestea, un decret deloc favorabil
romilor a fost promulgat în 1637. Oriunde bărbaţii romi ar fi fost
găsiţi, urmau să fie spînzuraţi fără
judecată, iar femeile şi copiii să fie expulzaţi din
ţară.6 Acest decret era o copie a aceluia emis de
Christian al IV-lea al Danemarcei şi Norvegiei, în 1589. N-a fost
niciodată pus în practică şi rămîne, deci, literă
moartă. Între 1660–1670, Guvernatorul General al Suediei în Finlanda, Per
Brahe, a obţinut permisiunea coroanei de a aşeza 140 de ţigani
din Suedia în cea mai estică provincie a Imperiului, Finlanda. Şi cum
populaţia finlandeză se diminuase îngrijorător în timpul
Războiului de Treizeci de Ani, iar pămînturile ţăraniilor
se pustiiseră, se presupunea că romii vor cultiva zonele abandonate
din jurul lacului Pielinen şi vor apăra frontierele estice ale ţinutului,
împotriva invaziei ruseşti.7 Începănd cu 1960, romii au
început să se organizeze mai activ, luptînd pentru condiţii mai bune
de viaţă şi educaţie în limba romani (kalé).
2.4. Evreii
Numărul
evreilor din Finlanda este astăzi (1996) estimat la 1400. Printre
aceştia sînt 200 de evrei ruşi care au emigrat recent din
ţările Comunităţii Statelor Independente.
Evreii s-au
aşezat în Finlanda–Suedia în secolele XVII şi XVIII. În secolul XVII,
climatul politic general nu era prea favorabil evreilor. Era perioada în care
luteranismul şi ortodoxia erau la apogeu. Numai sub regele Gustav III,
atitudinea oficială faţă de ei a devenit mai tolerantă. În
1775, oraşul Marstrand a fost declarat port liber (porto franco),
un loc unde evreii se bucurau de libertate deplină a comerţului
şi religiei. În 1775, gravorul regelui, Aron Isak, a fondat prima
congregaţie evreiască din Stockholm. Conform Actului din 26 ianuarie
1779 privind libertatea religiei, evreilor li se permitea să se aşeze
în Stockholm şi în două–trei alte oraşe (§ 7). Prin
„Regulamentul” din 1782, în afara Stockholmului aşezarea evreilor era
permisă doar în Gothenburg, Norrköping şi Karlskrona. Evreilor nu li
se permitea deci să se aşeze în oraşe finlandeze, decît
dacă se converteau la credinţa creştină. Evreii de
astăzi din Finlanda se trag în mare parte din Rusia. Primul evreu care s-a
aşezat într-un oraş finlandez a fost Jacob Weikam (Veikkanen). El se
mutase în 1782 în Hamina/Fredrikshamn, în Finlanda de Est. Aici legile suedeze
nu funcţionau, căci oraşul fusese cedat Rusiei, după
războiul ruso–suedez din 1741–1743. În timpul perioadei de Autonomie
(1809–1917), evreii ruşi s-au stabilit în Finlanda, ca
meşteşugari şi comercianţi. Dar majoritatea evreilor
finlandezi sînt descendenţi ai ofiţerilor din armata ţaristă.
Conform unui decret din 1858, ofiţerilor, inclusiv celor evrei, li se
permitea, la retragerea din armata rusă, să se stabilească în
Finlanda. Numai după 1917, cînd Finlanda a devenit independentă,
evreilor li s-au garantat drepturi depline, ca cetăţeni finlandezi
(Actul din 12 ianuarie 1918/7). Prima casă de rugăciune
evreiască a fost dată folosirii în cetatea Viapori/Sveaborg, în afara
oraşului Helsinki/Helsingfors, în 1830, iar prima sinagogă a fost
inaugurată în 1870.8
2.5. Ruşii vechi
Ruşii sau
populaţia vorbitoare de rusă din Finlanda este deseori
considerată ca fiind formată din aşa-zişii ruşi vechi
şi aşa-zişii ruşi noi. Ruşii vechi sînt aceia care
s-au aşezat pe teritoriul Finlandei începînd cu secolul XVIII şi
pînă la Revoluţia Rusă. Aproape toţi sînt
cetăţeni finlandezi. Ruşii noi sînt cei care au venit în
Finlanda începînd cu 1960. Majoritatea nu au cetăţenie
finlandeză.
Ruşii
vechi, care au cele mai vechi legături cu Finlanda, sînt descendenţi
ai acelor servi mutaţi din Rusia în teritoriile Finlandei de Est, pe care
Suedia a fost nevoită să le cedeze Rusiei, după înfrîngerile din
Marele Război Nordic (1700–1721) şi aşa-zisul Război al
Pălăriilor (1741–1743). Această zonă era administrată
de guvernul rus din Wyborg, cunoscut îndeobşte sub denumirea de Vechea
Finlandă. Termenul vine de la faptul că această zonă era
cea mai veche, prima din teritoriul finlandez achiziţionată de Rusia.
Conducătorii ruşi ofereau nobililor merituoşi fiefuri în
Finlanda. În secolul XVIII, aceştia au adus pe noile lor domenii ruşi şerbi din Karelia, Jaroslavl,
Tula şi Orel.
Comunităţi
de ruşi vechi se găsesc în principalele zone urbane din jurul
oraşului Helsinki, Turku şi Tampere. Membrii acestor
comunităţi sînt descendenţii funcţionarilor civili,
negustorilor şi ofiţerilor ruşi care s-au aşezat în
Finlanda, în decursul secolului XIX. S-ar putea de asemenea ca ei să
descindă din acei ruşi care, fugind de Revoluţia Rusă, nu
s-au refugiat în alte ţări din Europa şi America. Ruşii
vechi au atins cel mai mare număr în 1921: 15.000.9 După
Război, numărul lor a scăzut constant. Este destul de dificil
să evaluăm în ce măsură ei au fost asimilaţi de
majoritatea vorbitoare de finlandeză sau de minoritatea vorbitoare de
suedeză.
Numărul
de ruşi vechi este estimat a fi între 3–5000.10 Rezultat al
recentelor imigraţii din Uniunea Sovietică şi ţările
CSI, numărul de vorbitori de rusă este acum estimat la aproximativ
20.000.
2.6. Tătarii
Tătarii
numără aproximativ 900 de persoane din totalul de 10.000 de
credincioşi islamici care trăiesc în Finlanda (1995).11
Tătarii islamici
au venit în Finlanda din douăzeci de sate din regiunea Sergaci de pe
Volga, la sud de Nijni–Novgorod (Gorki), începînd cu 1880 şi pînă la
mijlocul anilor ’20. Erau negustori care făceau comerţ cu
blănuri şi textile şi s-au aşezat mai ales în zona Helsinki.
În 1925 au fondat prima congregaţie islamică (Congregaţia
Islamică Finlandeză). Cea de-a doua congregaţie a tătarilor
a fost înfiinţată în Tampere, în 1943.
Congregaţia
islamică nu trebuie confundată cu „Societatea Islamică din
Finlanda”, fondată în 1987 de imigranţi recenţi în Finlanda,
venind din diferite ţări ale lumii islamice. În 1994, la Ministerul
Educaţiei au fost înregistrate două noi congregaţii islamice:
„Centrul Islamic Finlandez” (2 februarie 1994) şi „Islam şi Dragoste”
(17 februarie 1994).
3. Statutul limbii suedeze în Finlanda
Actul
Constituţional Finlandez prevede în secţiunea 14, aşa cum a fost
ea amendată în 1995, că:
Limbile naţionale
ale Finlandei sînt finlandeza şi suedeza.
Dreptul fiecărei
persoane de a-şi folosi limba proprie, fie ea finlandeza, sau suedeza, în
tribunale sau în faţa altor autorităţi în chestiuni care îl/o
privesc şi de a primi documentele emise în acea limbă, va fi garantat
de un act al Parlamentului. Toate ramurile guvernului vor avea grijă de
nevoile culturale şi societale ale populaţiei vorbitoare de
finlandeză şi al celei vorbitoare de suedeză din Finlanda,
conform aceloraşi criterii.
Finlandeza şi
suedeza au, în faţa legii finlandeze, acelaşi statut egal. Suedeza nu
este astfel considerată ipso jure o limbă minoritară.12 Actul Finlandez al Limbii din 1922 presupune că atît finlandeza, cît
şi suedeza pot opera ambele ca limbi majoritare şi minoritare, în
funcţie de unde şi cu ce cadru sînt folosite.13
3.1. Statutul lingvistic al
municipalităţilor şi districtelor administrative de stat
Dreptul cuiva
de a-şi folosi propria limbă depinde în primul rînd de statutul
lingvistic al municipalităţii (comunei) respective. Statutul
lingvistic al districtelor administrative de stat este determinat de
municipalităţile care aparţin districtului administrativ de
stat.
a)
Municipalităţile
O
municipalitate poate fi: unilingv finlandeză, unilingv suedeză, ori
bilingvă cu o majoritate finlandeză, sau bilingvă cu o
majoritate suedeză. Un district administrativ este unilingv dacă este
format numai din municipalităţi cu una şi aceeaşi
limbă. O municipalitate devine bilingvă dacă numărul
vorbitorilor unei limbi creşte la 8% din populaţia totală sau
este de cel puţin 3000. O municipalitate devine unilingvă dacă
numărul vorbitorilor de cealaltă limbă descreşte la 6% sau
scade sub 3000. Oraşele Turku/Åbo şi Vantaa/Vanda, avînd o
populaţie vorbitoare de suedeză de 5,1%, respectiv 4,1% îşi
menţin statutul bilingv, datorită regulii de minimum 3000. Consiliul
de Stat poate, după ce a audiat municipalitatea în chestiune, din motive
specifice, să determine acea municipalitate să fie bilingvă,
chiar dacă erau îndeplinite criteriile uniligvismului.14 Într-o
municipalitate bilingvă, limba majoritară va fi definită ca
fiind aceea vorbită de un grup mai larg de locuitori (de ex. în
Sibbo/Sipoo ambele limbi sînt vorbite de mai puţin de 50% din locuitori,
dar grupul de limbă suedeză este ceva mai mare).
Statutul
lingvistic al municipalităţilor este revizuit o dată la zece
ani. Pe baza recensămîntului din 31 decembrie 1991, statutul lingvistic al
municipalităţilor a fost fixat pentru decada actuală, începînd
cu 1 ianuarie 1993.15 Singurele schimbări care au apărut
în raport cu perioada anterioară, între 1983–1992, au fost că trei
municipalităţi unilingve vorbitoare de suedeză au devenit
bilingve, cu suedeza limbă majoritară.16 Dintr-un total de
460 de municipalităţi din Finlanda, 395 sînt acum unilingve, de
limbă finlandeză. Există 21 de municipalităţi
unilingve suedeze, din care 16 sînt în Åland. Aşadar numai 5
municipalităţi din Finlanda continentală sînt acum unilingve de
limbă suedeză.
b)
Districtele administrative de stat
Un district
administrativ constînd din municipalităţi unilingve finlandeze
şi suedeze sau din municipalităţi bilingve „este considerat ca
avînd aceeaşi limbă ca municipalitatea în cauză”, însemnînd
că un cetăţean are aceleaşi drepturi lingvistice în
faţa autorităţilor acelui district administrativ ca şi în
faţa autorităţilor din municipalitatea unde trăieşte.
Preeminenţa limbii municipalităţii de rezidenţă asupra
dreptului de a folosi o limbă în faţa organelor administrative de
stat, cum ar fi consiliile judeţene, este considerată complicată
şi nepractică.17 Adunarea Suedeză din Finlanda (Finlands svenska folkting, vezi mai jos) ar prefera reintroducerea
sistemului anterior, în care judeţele erau în întregimea lor considerate
bilingve dacă aveau măcar o singură municipalitate bilingvă
sau una unilingvă şi reprezentînd grupul lingvistic non-dominant în
judeţ.18
c)
Modificarea delimitărilor teritoriale ale unităţilor
administrative
Constituţia
Finlandei are o prevedere în Secţiunea 50 (3), în scopul de a apăra
natura lingvistică a unităţilor administrative:
Ori de cîte ori se vor
retrasa graniţele unităţilor administrative, se va avea grijă,
în măsura în care o permit circumstanţele, ca zonele să fie
monolingve, de limbă finlandeză sau de limbă suedeză, sau
ca în zonele respective, minorităţile vorbind a doua limbă
să fie atît de mici, pe cît este posibil.
De
această regulă ar trebui să se ţină cont întotdeauna
cînd două sau mai multe municipalităţi sînt reunite în
municipalităţi noi, mai mari. Calitatea de membru în Uniunea
Europeană a dus la propunerea de a înlocui cele unsprezece departamente de
pe continent cu patru sau cinci departamente mai mari. Un asemenea pas ar putea
duce cu uşurinţă la încălcarea Constituţiei Finlandei.
d) Åland
Municipalităţile
şi departamentul Åland (constituind în acelaşi timp Provincia sau
regiunea Åland) rămîn în permanenţă unilingve de limbă
suedeză, datorită garanţiilor oferite de Actul de Autonomie a Ålandului,
consfinţite de legea fundamentală şi acordurile
internaţionale.
3.2. Dreptul de a folosi suedeza (sau finlandeza) în
contacte oficiale
Atît principiul
personal, cît şi cel teritorial sînt aplicabile în
identificarea dreptului de a folosi fie finlandeza, fie suedeza în faţa
autorităţilor. Dreptul de a folosi suedeza în contactele oficiale
este determinat atît de limba maternă a persoanei, cît şi de limba
oficială în unitatea administrativă. Principiul personal este mult
mai larg aplicat în relaţiile cu autorităţile de stat, în timp
ce principiul teritorial predomină în relaţiile cu
autorităţile municipale.
a)
Organele administrative de stat
Conform
Părţii 3 a Actului Limbii, orice cetăţean finlandez
îşi poate folosi limba proprie, adică finlandeza sau suedeza, în
tribunale sau în faţa altor autorităţi administrative de stat, într-un caz în care el este parte sau într-un caz în care este audiat într-o
altă calitate (limba părţii/reclamantului). Aceasta
înseamnă că o persoană vorbitoare de suedeză poate să
insiste în a-şi folosi limba, interogată fiind de poliţie în
oricare parte a Finlandei — adică pînă şi în oraşul de
limbă finlandeză Rovaniemi, în Laponia. În mod similar, o
persoană vorbitoare de finlandeză îşi poate folosi limba
maternă la instituirea procedurii legale în districtul judiciar unilingv
de limbă suedeză Närpes, din Ostrobothnia. Acest lucru este valabil
şi pentru Marienhamn, în Åland, în ciuda autonomiei culturale speciale a
Regiunii. Ea trebuie însă să se mulţumească să i se
răspundă din partea autorităţilor în limba districtului,
finlandeză în Rovaniemi şi suedeză în Närpes (limba de
expediţie). Fireşte că în cazul în care organele
administrative de stat sînt considerate bilingve, persoanei în cauză i se
va răspunde în limba sa proprie.
În toate
celelalte cazuri, ea va trebui să se adreseze autorităţilor în
limba districtului administrativ de stat. Statutul lingvistic al unui district
administrativ de stat este hotărît de reguli foarte complexe şi ar
putea fi caracterizat drept „cameleonic”: statutul său lingvistic este
preluat de la municipalitatea de unde vine cazul. Un vorbitor de limbă
suedeză poate folosi limba suedeză înaintea unei autorităţi
administrative de stat, numai cînd cazul lui se referă la o municipalitate
(constituind o subunitate a districtului în cauză) care este fie
unilingvă de limbă suedeză, fie bilingvă. De exemplu,
reclamaţiile din partea Tribunalului Districtual Åland (Ålands
tingsrätt) din Marienhamn, către Curtea de Apel din Åbo/Turku (Åbo
hovrätt/Turn hovioikeus), pot fi făcute în suedeză. Cînd cazul se
referă la o municipalitate unilingvă, vorbitoare de finlandeză,
iar persoana înmînează o cerere, greşind limba, adică în
suedeză, autorităţilor nu li se permite s-o ignore, ci trebuie
să asigure o traducere a acesteia. Reclamantul va fi obligat să
suporte cheltuielile.19 Preeminenţa limbii
municipalităţii de rezidenţă asupra dreptului de a folosi o
limbă în faţa organelor administrative de stat, cum ar fi consiliile
judeţene, este considerată complicată şi nepractică.20
Vorbitorii de
suedeză sînt într-o oarecare măsură nemulţumiţi,
deoarece serviciile lingvistice nu sînt asigurate în măsura în care sînt
stipulate în legislaţia privind limba. Între teorie şi practică
există o discrepanţă clară. Aceasta se datorează, în
parte, slabei cunoaşteri a limbii suedeze printre funcţionarii civili
vorbitori de finlandeză şi printre alţi angajaţi în
serviciul public.21 Există totuşi un act special, din
1922, care reglementează obligaţiile lingvistice ale
funcţionarilor civili. În posturi în care sînt necesare studii superioare,
se solicită cunoaşterea perfectă a limbii majoritare a
districtului administrativ. Dacă districtul este bilingv, funcţionarul
civil trebuie să dovedească stăpînirea în scris şi vorbit a
celeilalte limbi naţionale. Dacă districtul este unilingv,
funcţionarului i se cere doar să înţeleagă cealaltă
limbă. Un judecător trebuie întotdeauna să fie capabil să
vorbească şi cealaltă limbă naţională, indiferent
unde în Finlanda este angajat.
b)
Municipalităţile
Cînd au de-a
face cu autorităţile municipale dintr-o municipalitate
unilingvă, cetăţenii trebuie să se adreseze în limba
municipalităţii. Aceasta înseamnă că, atunci cînd un
vorbitor de suedeză se adresează Serviciilor Sociale sau Biroului de
Sănătate din oraşul unilingv de limbă finlandeză
Rovaniemi, el trebuie să folosească limba finlandeză, iar cînd
se adresează Asistenţei Sociale din Närpes, limba suedeză. El
are voie să-şi folosească limba maternă suedeză în
municipalităţi unilingve de limbă suedeză şi în cele
bilingve. Acelaşi principiu se aplică, respectiv, la vorbitorii de
finlandeză. Apoi el are dreptul de a primi răspunsul în limba în care
li s-a adresat autorităţilor.
c)
Companiile de servicii publice
Privatizarea
serviciilor publice anterior de stat, cum ar fi Telecomunicaţiile şi
Căile Ferate, a adus în discuţie şi problema garantării
serviciilor în limba suedeză. După ce s-a ajuns la o înţelegere
între partidele politice, Actul Limbii a fost amendat în aşa fel încît
să protejeze nevoia de servicii în limba suedeză (sau
finlandeză). Conform noului paragraf 17 b, întreprinderile de stat şi
companiile care asigură servicii publice, acolo unde statul sau
municipalităţile bilingve sau municipalităţile cu limbi
diferite au acţiuni, trebuie să servească publicul în
finlandeză şi suedeză, „excepţie făcînd cazul în care
acest lucru nu este necesar sau dacă, aplicat la scară largă, se
dovedeşte a fi o complicaţie neraţională pentru companie.”
3.3. Suedeza ca limbă oficială internă
Limba
oficială internă este limba folosită în administraţie, de
exemplu limba folosită în timpul şedinţelor interne şi
proceselor verbale ale şedinţelor. Internă este de asemenea
limba folosită pentru ca autorităţile să comunice între
ele. În districtele bilingve, regula este ca autorităţile de stat
şi municipale să folosească limba majorităţii. În
districtele unilingve, limba internă este, firesc, limba districtului.
Funcţionarii
civili din corpurile administrative centrale, ca de exemplu Consiliul
Naţional pentru Educaţie, pot folosi fie finlandeza, fie suedeza, în
deliberări interne în districtul administrativ de care aparţin
municipalităţi bilingve sau municipalităţi unilingve, de
limbă fie finlandeză, fie suedeză. Vorbitorii de suedeză au
dreptul de a folosi limba suedeză în Comitetele de Stat.
Iniţiativele
legislative ale guvernului către Parlament, ca şi comunicatele
oficiale ale Parlamentului trebuie emise în finlandeză şi
suedeză (Secţiunea 22 a Actului Constituţional). În decursul
sesiunilor parlamentare, suedeza poate fi folosită împreună cu
finlandeza (Secţiunea 88 a Actului Parlamentar din 13.01.1928/7). Se
întîmplă, cu toate acestea, destul de rar ca un parlamentar al
populaţiei vorbitoare de suedeză să-şi folosească limba
maternă. Rapoartele şi declaraţiile comisiilor parlamentare
trebuie elaborate în ambele limbi. Minutele sesiunilor parlamentare sînt
publicate numai în limba originală.
Municipalităţile
şi departamentul Åland (în acelaşi timp Provincia sau Regiunea Åland)
rămîn în permanenţă unilingve de limbă suedeză, acest
lucru fiind garantat de Actul de Autonomie Åland, consfinţit de legea
fundamentală şi acordurile internaţionale.
Autorităţile din Åland pot comunica în suedeză cu orice
autoritate administrativă din Finlanda continentală.
3.4. Legi, decrete, reglementări şi
instrucţiuni
Legile şi
decretele sînt publicate în Monitorul Oficial Finlandez în finlandeză,
şi în suedeză. Ordinele şi reglementările se referă la
reguli generale, emise de Consiliul de Stat, ministere şi
autorităţi administrative, care sînt obligatorii pentru
cetăţeni. Asemenea reglementări trebuie publicate simultan
şi în finlandeză, şi în suedeză. Instrucţiunile
conţin reguli care nu sînt obligatorii; acestea pot fi, dar nu trebuie
neapărat să fie publicate în ambele limbi.
3.5. Anunţurile oficiale
În
municipalităţile bilingve şi în districtele administrative de
stat, se aplică aşa-numitul principiu al bilingvismului oficial.
Aceasta înseamnă că anunţurile generale şi comunicatele
care se adresează întregii populaţii, trebuie să aibă
variante în ambele limbi. Aceasta se referă de asemenea la inscripţii
şi pancarte. În districtele bilingve, informaţia apare întîi în limba
majorităţii şi apoi în a minorităţii. Aceasta se
susţine şi în cazul semnelor rutiere. (Proprietarii magazinelor
private pot să-şi facă reclamă în ce limbă doresc, dar
majoritatea o fac în finlandeză. Apar şi afişaje de firme în
engleză, germană şi rusă).
3.6. Limba în armată
O
persoană supusă serviciului militar va fi repartizată,
„dacă este posibil” la o unitate ai cărei soldaţi au
aceeaşi limbă maternă, fie finlandeză, fie suedeză. El
se va bucura de pregătire în limba acelei unităţi. Limba în care
se dau comenzile în armata finlandeză este, totuşi, întotdeauna
finlandeza. Recruţii vorbitori de suedeză au propria lor
garnizoană în Dragsvik, lîngă oraşul Ekenäs/Tammisaari.
3.7. Serviciile în limba suedeză în
instituţiile sociale şi de sănătate
Prevederile
asupra limbii erau destul de puţine în legislaţia socială
şi de sănătate. Dar din 1991 pacienţilor din spitalele
districtuale (centrele districtuale de îngrijire a
sănătăţii), incluzînd municipalităţi bilingve sau
şi municipalităţi unilingve finlandeze, şi suedeze, li se
garantează prin lege îngrijirea sănătăţii în limba
proprie, finlandeză sau suedeză. În aceste districte trebuie să
existe un consiliu special care are sarcina de a dezvolta şi
îmbunătăţi îngrijirea sănătăţii
minorităţii lingvistice. Consiliul răspunde de asemenea pentru
pregătirea personalului medical în limba minorităţii. În
Spitalul Central al Universităţii din Helsinki, serviciile privind
sănătatea trebuie asigurate şi în limba suedeză. S-au auzit
deseori critici la serviciul insuficient în suedeză, mai ales din partea
bătrînilor care ştiau prea puţin finlandeza. Asemenea
bătrîni pot fi găsiţi la ţară, în zonele de limbă
suedeză. Desigur că situaţia diferă de la spital la spital,
depinzînd de concepţia administraţiei şi a doctorilor. Obligaţiile
în faţa legii nu reglează întotdeauna situaţia. De exemplu,
pacienţi din Åland nu s-au bucurat întotdeauna de tratament adecvat în
Spitalul Central Universitar din Turku.
Conform
Actului Sănătăţii Publice din 1972, sănătatea
publică în municipalităţile bilingve trebuie să asigure
servicii de îngrijire şi spitalizare în ambele limbi.
Municipalităţile sînt obligate să asigure copiilor îngrijirea
zilnică în limba lor maternă, fie că aceasta este finlandeza,
suedeza sau sami.
3.8. Dreptul la educaţie în limba suedeză
(finlandeză)
Limba
învăţămîntului este fie finlandeza, fie suedeza, acest lucru
depinzînd de limba maternă a copilului. Există şcoli primare
suedeze şi finlandeze („şcoli cu nivel de inferior”), şcoli
secundare („şcoli cu nivel de comprehensiune mediu” = secundare
inferioare; şi „gymnasia” = secundare superioare) şi şcoli
vocaţionale (profesionale).22 Indiferent de statutul lor
lingvistic, municipalităţile sînt obligate să menţină
şcolile primare (clasele I–VI) pentru ambele grupe de limbi
naţionale, atunci cînd sînt cel puţin 13 copii care aparţin
minorităţii lingvistice, în oricare din clase.23 Dacă
într-o municipalitate nu există şcoli primare în limba
minorităţii, copiii aparţinînd unei minorităţi etnice
au dreptul de a primi această educaţie într-o şcoală
apropiată. Districte şcolare cu nivel superior se pot forma atunci
cînd există cel puţin 90 de elevi cu aceeaşi limbă
maternă în fiecare treaptă.24 În anumite cazuri,
datorită structurii sau concentrării de populaţie sau a
mijloacelor de transport insuficiente, asemenea şcoli generale pot fi
înfiinţate acolo unde există cel puţin 40 de elevi cu
aceeaşi limbă.25 Această prevedere se aplică
anumitor municipalităţi din Arhipelagul Finlandez Exterior.
În zonele
unilingve de limbă finlandeză au fost fondate şcoli particulare
suedeze. „Gymnasia” private, suedeze, există în oraşele Tampere
şi Oulu, cu 0,6% şi respectiv 0,2% vorbitori de limbă
suedeză (conform recensămîntului din 31 decembrie 1991).
În 1995
existau 250 de şcoli suedeze inferioare (şcoli primare), avînd 22.000
de elevi, 54 de şcoli cu nivel mai ridicat (nivelul inferior al
şcolii secundare), avînd 10.900 de elevi şi 34 de gimnazii suedeze
(nivelul superior al şcolii secundare), avînd 6300 de elevi. În
acelaşi an existau 40 de şcoli vocaţionale suedeze
(profesionale), avînd 9500 de elevi.26 Numărul de copii
şcolarizaţi în şcolile de limbă suedeză a înregistrat
o uşoară creştere, deoarece în ultima vreme familiile bilingve
optează pentru a-şi educa copiii în limba suedeză.
3.9. Învăţămîntul superior în limba
suedeză
Un act din
1937 garanta statutul bilingv al Universităţii din Helsinki. Acest
act stipula că, deşi limba de predare era finlandeza, 15 profesori
urmau să predea în suedeză. Conform Actului recent, din 1991, în
total sînt 27 de profesori care asigură predarea în limba suedeză.
Alte universităţi bilingve sau instituţii echivalente de
învăţămînt superior sînt Universitatea de Tehnologie,
Universitatea de Medicină Veterinară, Şcoala de Artă,
Conservatorul Sibelius şi Şcoala de Teatru.
Universităţile
şi instituţiile similare de învăţămînt superior unde
limba de predare este suedeza sînt: Universitatea Åbo Akademi (întemeiată
în 1919), Şcoala Superioară Suedeză de Meserii şi
Comerţ (Svenska handelshögskolan) şi Şcoala
Superioară Suedeză de Administraţie Publică (Svenska
social- och kommunalhögskolan).
3.10. Mass-media în limba suedeză
Există
cincisprezece ziare în limba suedeză (zece care apar mai des decît o
dată pe săptămînă, 3 ziare locale hebdomadare şi
două cotidiane în Åland). Cel mai mare şi mai cunoscut este Hufvudstadsbladet,
care apare în Helsingfors/Helsinki. Este renumit pentru paginile sale culturale
şi urmăreşte îndeaproape evenimentele din ţările
nordice şi problemele lingvistice. În Åbo/Turku apare Åbo
Underrättelser, în Vasa/Vaasa, Vasabladet şi în Borgå/Porvoo, Borgåbladet.
Ziarele din Åland sînt Åland şi Nya Åland.
Compania
finlandeză de radio şi televiziune Yleisradio Oy / Rundradio Ab are două canale. Ambele sînt bilingve şi conţin ştiri
şi programe şi în suedeză. Se discută acum înfiinţarea
unui canal independent în limba suedeză, posibil datorită noii
tehnologii digitale. Printre vorbitorii de suedeză, părerile asupra
avantajelor unui asemenea canal au fost împărţite. Poate fi
periculoasă izolarea vorbitorilor de limbă suedeză de restul
populaţiei, făcînd programele în limba suedeză inaccesibile
celor de limbă finlandeză. Există transmisiuni radiofonice în
suedeză, dar acestea nu pot fi recepţionate în Finlanda de Nord.
Compania Naţională de Radio şi Televiziune are birouri şi personal
separat pentru transmisiunile în limba suedeză.
3.11. Teatrele suedeze
În
Helsinki/Helsingfors există un Teatru Suedez (Svenska teatern) cu
două scene. Repertoriul este mai ales clasic şi, din cînd, în cînd se
montează şi muzical-uri. Lilla Teatern (Teatrul Mic) este axat
mai mult pe piese moderne şi de avangardă. În Åbo şi Vasa există
de asemenea teatre suedeze.
3.12. Participarea politică
În Finlanda
există un singur partid politic care s-a declarat de limbă
suedeză: Svenska folkpartiert sau Partidul Popular Suedez. Acesta
are un program liberal. În ciuda faptului că e un partid mic, a participat
deseori în guverne de coaliţie. A beneficiat de două portofolii în
actualul guvern de stînga–dreapta. Ole Norback este ministrul comerţului
exterior şi al afacerilor Uniunii Europeane, iar Jan-Erik Enestam este
ministrul de interne. Partidele de stînga, prin tradiţie
„transnaţionale”, au secţiuni suedeze. Acest lucru este valabil
pentru Partidul Social-Democrat şi pentru Uniunea de Stînga, reprezentînd
socialiştii şi foştii comunişti. Preşedintele Uniunii
de stînga este un psihiatru de limbă suedeză, scriitor şi
muzician, Claes Andersson. Uniunea Creştină Finlandeză are de
asemenea un preşedinte suedez, Bjarne Kallis. Partidul Verzilor are
numeroşi membri de limbă suedeză.
La ultimele
alegeri parlamentare din 19 martie 1995, Partidul Popular Suedez a obţinut 5,1% din voturi şi
11 din totalul de 200 de fotolii (procentul de votare a fost 71,9%). Cei mai
mulţi suporteri provin din departamentul Vasa (Provincia Ostrobothnia).
Partidul a obţinut cam 75% din voturile vorbitorilor de suedeză. Cei
11 parlamentari ai săi, împreună cu un parlamentar reprezentînd un
partid liberal din Åland, formează Grupul Parlamentar Suedez. În total 17
parlamentari au suedeza ca limbă maternă. Restul vorbitorilor de
suedeză se găsesc în grupurile parlamentare ale Partidului
Social–Democrat Finlandez (SDP=2), Uniunii de Stînga (Vas=1),
Verzilor (Vihr=1) şi Uniunii Creştine Finlandeze (SKL=1).
La ultimele
alegeri prezidenţiale din 6 februarie 1994, Elisabeth Rehn, membră a
Partidului Popular Suedez, a obţinut 46,1% din voturi (procent de
votanţi 82,3%). La alegerile locale din 20 octombrie 1996, partidul a
obţinut 5,5% din voturi, iar la alegerile pentru locurile din Parlamentul
European, care au avut loc în acelaşi zi, 5,8%.
Vorbitorii de
suedeză au o organizaţie umbrelă, Adunarea Suedeză din
Finlanda (Finlands Svenska Folkting). Cei 75 de membri ai săi
sînt aleşi indirect o dată la patru ani (recent au avut loc alegeri
în octombrie 1996), pe baza rezultatelor alegerilor municipale, şi
reprezintă vorbitorii de limbă suedeză din diferite partide. S-a
cerut, fără succes, introducerea alegerilor directe. Adunarea se
îngrijeşte de nevoile culturale ale populaţiei vorbitoare de
suedeză şi prezintă iniţiative în acest scop, guvernului
şi altor autorităţi. Este parţial subvenţionată
de stat.
4. Statutul legal al populaţiei sami
4.1. Garanţiile constituţionale
În 1995,
Constituţia Finlandei a fost amendată pentru a asigura garanţii
mai ferme în privinţa drepturilor populaţiei sami. Conform noului
paragraf 51a:
Samii, ca popor
băştinaş, conform prevederilor legii, beneficiază de
garantarea autonomiei culturale în ceea ce priveşte limba şi cultura
lor în cadrul Ţării de Baştină Sami.
Amendamentul a
intrat în vigoare la 1 ianuarie 1996.
4.2. Dreptul de a folosi limba sami
Actul Limbii
Sami (08.03.1992/516) a intrat în vigoare la începutul anului 1992 şi se
aplică mai ales în Ţara de Baştină Sami (Sámiid
ruovttuguovlu/saamelaisten kotiseutualue/samernas hembygdsområde,
Secţiunea 6[1]). Ţara de Baştină Sami este zona din Laponia
de Nord cu cea mai numeroasă populaţie sami, adică
municipalităţile Utsjoki, Enontekiö, Inari şi partea de nord a
municipalităţii Sodankylä, aparţinînd asociaţiei proprietarilor
de reni din Laponia (bálggus/paliskunta/renbeteslag). Un sami, cînd este
parte într-un proces sau trebuie audiat, are voie să-şi
folosească limba înaintea tribunalelor, ca şi în faţa
autorităţilor de stat sau municipale ale căror jurisdicţii
sau zone administrative acoperă în totalitate sau în parte Ţara de
Baştină Sami. Adresarea în limba sami este permisă către
autorităţi de stat cum ar fi Preşedintele Tribunalului sau
Ombudsmanul Parlamentului (Avocatul Poporului).
Un sami
locuitor în Finlanda are dreptul de a declara, la evidenţa
populaţiei, limba sami ca limbă maternă (Secţiunea 5).
Actele
Parlamentului, decretele sau deciziile guvernului sau ale altor
autorităţi, care privesc probleme sami, trebuie traduse în limba
sami. Asemenea traduceri sînt publicate în Revista Finlandeză de Drept,
dar nu imediat, ci doar în urma unei decizii speciale a guvernului sau
autorităţilor.
În ultima
vreme au apărut semne rutiere cu nume de localităţi în
finlandeză şi sami. În municipalitatea Inari există locuri unde
numele localităţilor sînt afişate în toate cele trei limbi sami.
Există
încă dificultăţi în punerea în practică a Actului Limbii
Sami. Traducerea şi interpretarea în cele trei limbi sami este o afacere
costisitoare. De aceea, de exemplu, deliberările în
Delegaţia/Parlamentul Sami s-au purtat în finlandeză.
4.3. Dreptul la educaţie în limba sami
Copiii care
locuiesc în Ţara de Baştină Sami şi vorbesc limba sami pot
alege sami ca limbă de predare în şcolile generale
(Secţiunea25[3] pe baza Actului Şcolilor Generale). Începînd cu anul
1985, copiii care trăiesc în Ţara de Baştină Sami se
bucură de educaţie în limba maternă, împreună cu
aceea în limba finlandeză (Secţinea 27[2]). Actul Şcolilor
Generale a fost amendat în 1991, pentru a face posibil ca elevii care ştiu
limba sami să se bucure de educaţie în şcoli de
limbă sami din Ţara de Baştină Sami. Orice copil care
trăieşte în zona Ţării de Baştină Sami poate
alege sami ca materie opţională (alternativă) în şcolile
generale inferioare. La nivel superior, sami poate fi aleasă ca materie
facultativă.
În anul
şcolar 1995/1996, un număr se 588 de elevi s-au bucurat de predare în
limba sami, în şcolile din Ţara de Baştină Sami.
4.4. Dreptul populaţiei sami de a participa la
afacerile publice
La începutul
anului 1996, s-a constituit noul Parlament Sami (Sámedikki/Saamelaiskäräjät/Sameting), organ reprezentativ pentru
populaţia sami. El urmează Delegaţiei Sami (sau vechiul Parlament
Sami), înfiinţată în 1973. Alegerile pentru Parlamentul Sami au
loc o dată la patru ani. În conformitate cu actualul Act al Parlamentului
Sami, trebuie să fie prezenţi cel puţin trei reprezentanţi
ai fiecăreia dintre cele patru municipalităţi Enontekiö, Inari,
Utsjoki şi Sodankylä. Vechiul Act al Delegaţiei Sami (1973 &
1990) şi proiectul Actului de azi solicitau maximum doi reprezentanţi
din fiecare din cele patru municipalităţi. Totuşi, Parlamentul
Finlandez a considerat că este important ca majoritatea celor din noul
Parlament să vină din Laponia de Nord şi nu din sudul urbanizat,
unde trăieşte un număr considerabil de sami. Parlamentului Sami
i s-au conferit pentru moment puteri decizionale restrînse. El
hotărăşte cum s[ se distribuie banii alocaţi în beneficiul
culturii populaţiei sami din bugetul de stat. Mai mult, poate lua
iniţiative, face propuneri şi prezenta declaraţii în probleme
care privesc limba şi cultura sami, ca şi statutul samilor ca popor
băştinaş.27 Acest lucru este înţeles în sens
larg, referindu-se de asemenea la revendicările miniere, planificarea
socială, închirierea pămîntului statului, evaluarea rezervelor
naturale etc.28 Parlamentul Sami alege dintre membrii săi un
consiliu care pregăteşte întrunirea Parlamentului. Aceste reguli au
fost incluse într-un act oficial al Parlamentului, pe cînd prevederile privind vechea
Delegaţie Sami au fost doar obiectul unui decret guvernamental.
Conform unui
amendament al Actului Parlamentar Finlandez, introdus în 1991, „populaţiei
sami i se va da ascultare în probleme de importanţă specială
pentru ea”.29 Procedura Parlamentului a fost, în
consecinţă amendată.30 Paragraful 2 din
Secţiunea 16 îndeamnă comitetele Parlamentului să ofere
reprezentanţilor sami ocazia de a fi ascultaţi, „excepţie
făcînd cazul în care motive specifice opresc acest lucru”, atunci cînd se
discută propuneri legislative sau alte probleme care privesc „în special”
pe sami.31 Se consideră că această prevedere nu a
funcţionat în practică spre satisfacţia populaţiei sami.
Pentru a da doar un exemplu: la amendarea Actului Păstoritului Renilor s-a
ridicat întrebarea în ce măsură datoria de a-i audia pe sami a fost
îndeplinită.32 Comisia Constituţională a
susţinut că nu era suficient să fie ascultaţi cîţiva
sami de către Comisia Parlamentară pentru Agricultură şi
Silvicultură, ci a îndemnat Ministerul Agriculturii şi Silviculturii,
în calitate de responsabil al proiectului, să ceară o declaraţie
scrisă din partea Delegaţiei Sami.33 Cu toate acestea,
declaraţia n-a avut nici un efect asupra rezultatului deliberărilor.
Dreptul de proprietate asupra renilor a fost extins pentru cetăţenii
statelor EEA, conform proiectului guvernamental iniţial şi
recomandării Comisiei pentru Agricultură şi Silvicultură,
împotriva opiniilor Delegaţiei Sami. Comisia Constituţională îşi
exprimase de asemenea opinia că sami ar trebui să aibă dreptul
de a fi consultaţi în timpul etapelor iniţiale ale procedurii
legislative în guvern. Dacă erau audiaţi numai în timpul etapei
finale, înainte ca Parlamentul să voteze proiectul, sami nu aveau de fapt
nici o şansă, realist vorbind, de a influenţa rezultatul.34 Comisia Constituţională a recurs astfel la o interpretare
exhaustivă a clauzei consultative din Actul Parlamentului. Deoarece
această clauză fusese inserată doar în Actul Parlamentului, nu
obliga în mod oficial guvernul, ci se aplica doar la deliberările în
Parlament. Logic, Comisia Parlamentară era, pe de altă parte, în
acord cu instrumentele internaţionale care încurajau participarea
efectivă a popoarelor autohtone sau a minorităţilor. Lipsa
din Constituţia Finlandei a fost acum remediată. O nouă
secţiune, 51a, garantează autonomia culturală pentru sami ca
popor indigen, în probleme legate de limba şi cultura lor, conform unui
act special emis. În acest Act al Parlament Sami, autorităţile sînt
obligate să se consulte cu Parlamentul Sami asupra tuturor măsurilor
de durată şi importanţă, care afectează direct sau
indirect poziţia samilor ca popor băştinaş:
Autorităţile
vor negocia cu Parlamentul Sami în ce priveşte măsurile de
durată şi importanţă care pot, în mod direct şi
specific, afecta statutul samilor ca popor băştinaş şi care
privesc următoarele probleme, în Ţara de Baştină Sami:
1) planificarea
comunităţii;
2) administrarea,
folosirea, închirierea şi concesionarea terenurilor statului, zonelor de
rezervaţie şi celor sălbatice;
3) cererile de
licenţă pentru jalonarea terenurilor minelor de minerale sau dosarele
de patentare a exploatărilor miniere;
4) schimbările
legislative sau administrative ale ocupaţiilor aparţinînd formei de
cultură sami;
5) dezvoltarea
învăţămîntului limbii şi în limba sami în şcoli, la
fel ca şi în serviciile sociale şi de sănătate; sau
6) orice alte probleme
afectînd limba samilor ca popor băştinaş.
Pentru a-şi
îndeplini obligaţia de a negocia, autoritatea însărcinată va
asigura pentru Parlamentul Sami ocazia de a i se da ascultare şi a discuta
problemele. Eşecul în folosirea acestei ocazii nu împiedică în nici
un fel autoritatea de a continua să ia măsuri în problema
respectivă. (Secţiunea 9[1] & [2]).
Împreună
cu revizuirea legilor electorale, în 1989, s-a luat în considerare şi
posibilitatea de a rezerva unul din cele 200 de fotolii din Parlamentul
Finlandez sau de a introduce un al 201-lea în plus, pentru sami. Sami erau atît
de puţini încît n-ar fi ajuns niciodată la numărul de voturi
necesare pentru un loc în Parlament. În mod normal, e nevoie de ceva mai mult
de 20.000 de voturi. Deci trebuia gîndită o soluţie diferită de
aceea aplicată în Åland. Populaţia din Åland numără
astăzi aproape 25.000 de persoane şi au fost deci întotdeauna
capabili să obţină cel puţin un loc în Parlament. Nu s-a
ivit nici o dificultate în constituirea Insulelor Åland ca district electoral
separat. Acest lucru nu este posibil în cazul sami. A opta pentru soluţia
teritorială ar presupune de asemenea constituirea Ţării de
Baştină Sami ca district electoral distinct. Acest lucru ar crea de
îndată probleme, deoarece sami sînt o minoritate în propria lor
Ţară de Baştină. Un număr considerabil de sami
trăiesc în afara Ţării de Baştină. Examinînd problema
reprezentării parlamentare, o comisie ad hoc a Ministerului
Justiţiei a respins ideea.35 Pe de altă parte, nu s-a
discutat posibilitatea de a avea un singur district electoral acoperind
toată Finlanda, aşa cum este cazul în alegerile pentru Parlamentul
Sami. Opţiunea de a garanta unui reprezentant sami dreptul de a fi prezent
şi dreptul de a vorbi în timpul dezbaterilor parlamentare a fost
abandonată, din motivul că alegerea unui reprezentant sami ar fi o
problemă.36 Rezultatul final al raportului a fost atunci numai
dreptul simplu la audiere care, după cum am văzut, nu
funcţionează satisfăcător. Aşa-numita „autonomie
culturală” a introdus mai nou obligaţia autorităţilor de a
se consulta cu Parlamentul Sami în problemele care ating problemele samilor.
În timpul
ultimelor alegeri parlamentare din 1995, social-democraţii au ales o sami
ca şi candidat. Ea nu a reuşit să obţină numărul
de voturi necesar pentru un loc în Parlament.
Comitetul
Consultativ în Problemele Sami (Sámiaššiid
ráđđadallangoddi / Saamelaisasiain neuvottelukunta / Samedelegationen)
a fost înfiinţat în 1960. Parlamentul Sami alege cinci reprezentanţi
în Comitet, alţi cinci membri sînt numiţi de Consiliul de Stat
şi reprezintă cinci ministere. Preşedinte este guvernatorul
Provinciei Laponia. Comitetul, care aparţine de Ministerul de Interne, va
propune Consiliului de Stat măsuri pentru îmbunătăţirea
situaţiei sociale, culturale, educaţionale, economice şi legale
a samilor.
Consiliul
sami (Sámirađđi/Saameslaineuvosto/Samerådet) este
un organ comun consultativ al populaţiei sami din Finlanda, Norvegia,
Suedia şi Rusia.
4.4. Drepturile asupra pămîntului
În problema
drepturilor samilor asupra pămîntului din Laponia de Nord nu s-a ajuns
încă la o soluţie. Guvernul finlandez a declarat în 1990 că nu
poate deocamdată să ratifice Convenţia OIM nr. 169 din 1989,
privitor la Popoarele Băştinaşe şi Tribale din
Ţările Independente, deoarece în legislaţia finlandeză nu
exista suport legal pentru „drepturile de proprietate şi posesie asupra
pămînturilor pe care le ocupă în mod tradiţional.”37 Aşa-numita Comisie pentru Drepturile Samilor Finlandezi a propus în iunie
1990 un Act Sami care ar fi reinstalat populaţia sami în proprietatatea
pămînturilor pe care le ocupaseră anterior, dar care în prezent sînt
aşa-numitele „păduri de stat”. Ţara de Baştină Sami ar
fi fost împărţită în sate sami pentru administrarea
ocupaţiilor sami tradiţionale: păstoritul renilor,
vînătoarea şi pescuitul. În ciuda faptului că majoritatea
opiniilor prezentate în decursul procedurii de audiere au fost pe de-a-ntregul
sau în fond în favoarea actului propus, problema a fost supusă studierii
ulterioare. Chestiunea drepturilor sami asupra pămîntului este acum
examinată de către un grup de experţi înfiinţat de
Parlamentul Sami.
5. Statutul legal al romilor în Finlanda
Amendamentul
din 17.07.1995/969 al Constituţiei din 1919 care a intrat în vigoare la
data de 1 august 1995 ia cunoştinţă de nevoile culturale şi
lingvistice ale romilor, în felul următor:
Sami, ca popor
băştinaş, romii şi alte grupuri vor avea dreptul de
a-şi menţine şi dezvolta propria limbă şi
cultură. (Secţiunea 14[3])
Cînd, la 9
noiembrie 1994, Finlanda a ratificat Carta Europeană a Limbilor Regionale
sau Minoritare, ea a declarat, respectînd Articolul 7(5) al Cartei, că se
angajează să aplice principiile enumerate în paragrafele 1–4 ale
articolului 7, în ceea ce priveşte „limba romani şi celelalte
limbi non-teritoriale din Finlanda.”
5.1. Dreptul la educaţie în limba romani în
Finlanda
Deşi unii
dintre romi vorbesc încă dialectul Kalé, majoritatea lor vorbesc finlandeza.
Unii stăpînesc şi limba suedeză, în cazul în care au crescut în
municipalităţile de limbă suedeză din Finlanda sau în
Suedia. Începînd cu anul 1990, copiii romi pot să-şi înveţe
limba la cursuri serale. Primii profesori de romani au absolvit în 1989–1990 un
curs elementar în limba romani, organizat la Centrul de Perfecţionare
Profesională din Helsinki. La acest prim curs au fost 27 de
participanţi. Şcoala primară din Havukoski, din oraşul
Vantaa/Vanda a fost cea dintîi în care s-a predat limba romani (din 1990). În
prezent (1996) există aproximativ 40 de profesori educaţi de Centru.
Din Decembrie 1992, Consiliul Finlandez al Educaţiei a fixat numărul
de cursuri în romani la şcolile generale. Se poate asigura învăţarea
limbii romani, dacă este posibilă formarea unui grup de cel
puţin cinci copii. În timpul anului şcolar 1995/1996 limba romani a
fost predată la 150 de copii în şcolile a zece
municipalităţi, respectiv în Helsinki/Helsingfors, Turku/Åbo şi
Vantaa/Vanda.
În 1992,
Consiliul Naţional Finlandez al Educaţiei a înfiinţat Unitatea
pentru Dezvoltarea Educaţiei şi Culturii Romani, avînd drept scop
promovarea limbii şi culturii romani prin organizarea de cursuri şi
seminarii.
Se vor publica
sau au fost deja publicate în limba romani: un alfabetar, un abecedar, o carte
de gramatică şi fragmente din Biblie. Se pregăteşte un
dicţionar romani–finlandez–englez.
5.2.Dreptul de a participa la afacerile publice
Începînd cu
anii ’60, romii s-au organizat mai bine în lupta lor pentru condiţii mai
bune de locuit şi de învăţămînt în limba romani.
Asociaţia Romilor Finlandezi (din 1990 „Romani”) a fost
înfiinţată în 1967. Un Comitet Consultativ asupra Problemelor
Romilor (din 1990 „Romani”) lucrează din 1956 împreună cu
Ministerul Problemelor Sociale şi de Sănătate. Comitetul ia
iniţiative şi face propuneri care pot duce la reforme legislative
şi administrative.
6. Statutul legal al celorlalte minorităţi
naţionale din Finlanda
Mai
sus-menţionatul Amendament din 1995 al Secţiunii 14 al
Constituţiei Finlandei garantează de asemenea drepturi lingvistice
şi culturale altor minorităţi („şi alte grupuri vor
avea dreptul de a-şi menţine şi dezvolta propriile limbi şi
culturi”). În conformitate cu aderarea Finlandei la Carta Europeană a
Limbilor Regionale sau Minoritare, principiile din Partea II (Articolul 7,
paragrafele 1–4) se aplică „celorlalte limbi non-teritoriale din
Finlanda.”
6.1. Dreptul la educaţie în alte limbi ale
minorităţilor
Există
dreptul de a înfiinţa şcoli particulare. Şcolile
minorităţilor luptă, în mod firesc, pentru obţinerea de
subvenţii din partea statului sau a municipalităţilor.
a)
Şcoala evreiască
Prima
şcoală evreiască a funcţionat în Helsinki din 1893
pînă în 1900. Şcoala Coeducaţională Evreiască a fost
înfiinţată în 1918. Evreii care s-au mutat în Finlanda în timpul
secolului al XIX-lea vorbeau idiş şi ruseşte. La aşezarea
în Finlanda, ei au ales suedeza ca prima limbă străină. Cu toate
acestea, în 1930 toţi au declarat suedeza ca limbă maternă. În
1932 s-a hotărît că limba de predare în şcolile evreieşti
va fi finlandeza, înlocuind astfel suedeza. Evreii sînt de fapt bilingvi,
deşi cei mai tineri tind să devină unilingvi, de limbă
finlandeză.
b)
Şcoala rusească
La
sfîrşitul secolului al XIX-lea existau numeroase şcoli primare
şi zeci de şcoli secundare care să facă faţă
nevoilor populaţiei vorbitoare de limbă rusă din Finlanda. Unele
se aflau în legături strînse cu congregaţia ortodoxă. Cea mai
cunoscută şcoală rusească din Helsinki este şcoala
primară „Tabunov”, dechisă în 1863, Şcoala Secundară pentru
băieţi „Alexandru” şi Şcoala Secundară pentru fete
„Maria”. Odată cu independenţa, Şcoala Secundară „Maria” a
fost desfiinţată, iar Şcoala Secundară „Alexandru”
rebotezată Şcoala Secundară Rusă din Helsinki (Gelsingforskii
ruskii litsei).
La începutul
anului 1924 existau 6 şcoli pentru ruşii localnici, nativi, 7 pentru
emigranţii ruşi şi 9 la care ambele grupuri îşi puteau
trimite copiii. După ultimul război, nou-constituita Uniune
Cultural–Democrată Rusă a preluat înfiinţarea, în 1955, a unei
noi şcoli ruseşti. Profesori şi elevi de la Şcoala
Primară Tabunov şi de la Litséy-ul rus au fost
transferaţi la noua şcoală. Odată cu reforma şcolilor
comprehensive din 1977, şcoala, numită începînd cu anul 1963
„şcoala finlandezo–rusă” (Fínskaia–Ruskaia Şkola), a
devenit o şcoală publică subvenţionată de bugetul de
stat. Cu timpul, numărul copiilor finlandezi a crescut şi deja în
1979 majoritatea celor 800 de elevi proveneau din familii finlandeze.
Principala limbă de predare devenise finlandeza. Odată cu
imigraţia crescîndă dinspre Uniunea Sovietică, începînd cu anul
1960 şi, mai tîrziu, din ţările CSI, nevoia de şcoli cu
limba de predare rusă a crescut şi ea.
Se resimte
însă faptul că şcoala finlandezo–rusă din Helsinki nu mai
satisface în prezent nevoile populaţiei vorbitoare de rusă.
Secţiunea 6 a Actului asupra Şcolii Finlandezo–Ruse prevede
posibilitatea de a înfiinţa, pentru fiecare nivel de şcolarizare,
cîte o clasă paralelă cu predare în principal în limba rusă. În
1994 s-a înfiinţat o clasă specială pentru imigranţi
vorbitori de rusă.
În anii ’80
s-au înfiinţat grădiniţe în limba rusă, în principalele
oraşe finlandeze: Helsinki, Turku, Tampere, Kupio, Joensuu şi
Jyväskylä.
c)
Educaţia în limba tătaro–turcă
Tătarii
au reuşit să-şi ţină în viaţă limba
tătaro–turcă, folosind-o mai ales în familie şi în viaţa
particulară. Între 1948 şi 1969 a existat o şcoală
primară tătară în Helsinki, subvenţionată în parte de
Congregaţia Islamică, şi în parte de primăria din Helsinki.
Odată cu reforma şcolilor generale, menţinerea şcolii
tătare, financiar vorbind, n-a mai fost posibilă. Congregaţia
Islamică organizează acum, în timpul trimestrelor de toamnă
şi primăvară, cursuri de tătaro–turcă, o oră pe
săptămînă serile, şi pentru copiii care merg la
grădiniţă, şi pentru şcolari. Congregaţia a
invitat profesori din Turcia pentru a preda în aceste locuri. Se
organizează cursuri de vară în tătaro–turcă, durînd
două-trei săptămîni, în municipalitatea Kirkkonummi/Kyrkslätt,
la vest de Helsinki. Chiar şi familii tătare din Suedia şi
Statele Unite îşi trimit copiii la aceste cursuri.
Spre deosebire
de evrei, tătarii au ales finlandeza ca primă limbă de
comunicare obişnuită, în afara căminelor lor. Motivul poate fi
faptul că, în Rusia, trăiau lîngă poporul mari, un popor fino–ugric.
6.2. Dreptul la participare al altor
minorităţi la viaţa publică
Secţiunile
5, 9, 10 şi 10a ale Constituţiei Finlandei stipulează
principiile egalităţii şi non-discriminării, ca şi
libertatea religiei, a expresiei, libertatea de întrunire şi asociere. Din
1995, aceste drepturi şi libertăţi sînt garantate nu numai
cetăţenilor finlandezi. Toţi membrii minorităţilor
naţionale şi grupurile de noi imigranţi se bucură de aceste
drepturi.
Minorităţile
naţionale finlandeze nu-şi promovează interesele cu ajutorul
organizaţiilor politice. Comunităţile evreieşti,
ruseşti şi tătare sînt organizate pe baze religioase, deşi
mare parte din evreii din Rusia nu sînt parte a congregaţiei
evreieşti şi există ruşi care nu sînt afiliaţi
religios sau aparţin unei alte comunităţi religioase decît
Biserica Ortodoxă.
Un membru al
comunităţii evreieşti, reprezentînd Partidul Coaliţiei
Naţionale, un partid conservator, are un fotoliu în Parlamentul Finlandez.
Nu mai există în Parlament membri ai altor minorităţi
naţionale (în afara vorbitorilor de limbă suedeză).
Ruşii
s-au desfăcut în mai multe organizaţii diferite, înainte şi
după ultimul război. Asemenea organizaţii sînt, de exemplu,
Societatea de Caritate Rusă (Ruskoe Blagotvoritelnoe Obşcestvo),
Asociaţia Comercianţilor Ruşi (Ruskoe Kupeceskoe
Obşcestvo v Gelsingforse), Colonia Rusă în Finlanda (Ruskaya
Kolonia v Finlandii), Comitetul Special pentru Probleme Ruse în Finlanda (Osobîi
Komitet po Delom Ruskih v Finlandii) şi Uniunea
Cultural–Democratică Rusă (Ruskih Kulturno–Demokraticeskii Soiuz v
Finlandii). Pe 15 mai 1994 s-a constituit la Helsinki Forumul
Vorbitorilor de Limbă Rusă din Finlanda (Forum Ruskoiazîtsnovo
Naselenia Finlandii), în scopul de a coordona activităţile
şi politica populaţiei vorbitoare de limbă rusă din
Finlanda, ca un fel de organizaţie-umbrelă.
Evreii,
ruşii şi tătarii sînt reprezentaţi de Comitetul
Consultativ pentru Problemele Refugiaţilor şi Imigranţilor (Pakolais-
ja siirtolaisasiain neuvottelkunta [PAKSI] / Delegationen för flyktings-
och emigrantärenden) înfiinţat de Ministerul Problemelor Sociale.
Acest organ este un forum de discuţii asupra problemelor comune. Noi
grupuri de imigranţi, cum ar fi refugiaţii vietnamezi şi
somalezi, sînt de asemenea reprezentate în acest organism. Reprezentanţii
vechilor minorităţi ar dori să aibă un organ consultativ
exclusiv al lor, deoarece problemele lor sînt, în marea lor majoritate, de alt
tip decît ale grupurilor de imigranţi.
7. Regimul de autonomie al Insulelor Åland
La 1 ianuarie
1996, populaţia din Åland era de 25.202 locuitori, din care 23.732 (94,2%)
vorbitori de suedeză şi 1184 vorbitori de finlandeză. Existau
doi vorbitori de sami, 18 rusofoni, 53 anglofoni şi alţi 213 care au
declarat o altă limbă ca limbă maternă.
7.1. Garanţiile internaţionale şi
constituţionale ale autonomiei
Insulele Åland,
odată nelocuite, au fost colonizate în secolul al IX-lea de triburi
suedeze venite dinspre vest. Doar la sfîrşitul evului mediu, Insulele Åland
au fost anexate administrativ Provinciei de Est a regatului Suedo–Finlandez.
După Războiul Finlandez (1808–1809), Åland a ajuns sub stăpînire
rusească, făcînd parte din Marele Ducat al Finlandei.
Autonomia
Insulelor Åland datează de pe vremea cînd Imperiul Rus începuse să se
dezmembreze, în timpul Primului Război Mondial, şi neliniştea
politică a ajuns şi în Marele Ducat al Finlandei. Locuitorii din Åland
au încercat să se rupă de Finlanda şi să se unească cu
Suedia. Conflictul s-a internaţionalizat rapid, Finlanda fiind una din
părţi, Suedia şi Åland, cealaltă parte. Conflictul ar fi
putut duce la folosirea forţei armate, dacă cele două guverne nu
s-ar fi decis să-l supună arbitrajului Consiliului Ligii
Naţiunilor, în scopul soluţionării lui paşnice. În data de
24 iunie 1921, Consiliul a adoptat o rezoluţie prin care era
recunoscută suveranitatea Finlandei asupra Insulelor Åland. Totuşi,
Consiliul a recunoscut aceasta cu condiţia ca păstrarea limbii
suedeze, menţinerea proprietăţii pămîntului de către
locuitori şi „restrîngerea în limite rezonabile a exercitării de
privilegii din partea noilor veniţi” (persoane mutîndu-se din Finlanda
continentală) să fie introduse în Actul de Autonomie Åland din 1920.
Reprezentanţii Finlandei şi Suediei au elaborat condiţiile
specifice ale garanţiilor, coordonaţi în negocieri de un reprezentant
al Consiliului Ligii. La 27 iunie 1921, Consiliul a aprobat în unanimitate
termenii acestui acord şi a decis să fie anexat Rezoluţiei din
24 iunie.38 Rezoluţia, împreună cu Anexa sa, constituia
baza pe care legislaţia ulterioară a Insulelor Åland avea să se
fundamenteze. Decizia Ligii Naţiunilor a menţinut demilitarizarea
anterioară şi regimul de neutralitate al Insulelor, aşa cum era
el formulat în Tratatul de Pace de la Paris, din 1856.
Autonomia
Insulelor Åland, în prezent inclusă în Constituţie, a fost astfel
afirmată internaţional, prin intermediul rezoluţiilor adoptate
în 1921 de către Consiliul Ligii Naţiunilor, fundamentată
naţional şi dezvoltată în Actul de Autonomie din 1920, odată
cu amendamentele şi actele suplimentare din 1922, 1951 şi 1991. Se
consideră că Actul de Autonomie este situat, ierarhic, deasupra
legislaţiei obişnuite, deşi nu are oficial statutul de „act
constituţional” (Vezi Capitolul IVa al Constituţiei Finlandeze). El
poate fi amendat numai prin hotărîri în consens luate de Parlamentul
Finlandez şi de Adunarea Legislativă din Åland. În Parlament,
deciziile vor fi luate cu majoritate calificată de voturi, în acelaşi
fel în care se prevede amendarea Actelor Constituţionale. În Adunarea
Legislativă din Åland, decizia este luată de o majoritate de cel
puţin 2/3 din numărul de voturi exprimate.
7.2. Competenţa auto-guvernării ålandeze
Adunarea
Legislativă Provincială (Lagting/Maakuntapäivät)
şi Guvernul Provincial (Landskaapstyrelse/Maakuntahallitus)
sînt învestite cu puteri largi, legislative şi executive. Actul de
Autonomie enumeră problemele care cad în competenţa Insulelor Åland,
pe de o parte, şi a statului, pe de altă parte. Probleme care, de
exemplu, ţin de competenţa Adunării Legislative Ålandeze sînt:
a) administraţia municipală; b) impozitele municipale; c) ordinea
şi siguranţa publică; d) construcţile şi
sistematizarea; e) protecţia naturii şi a mediului înconjurător;
f) îngrijirea sănătăţii şi asistenţa
medicală, asistenţa socială; g) educaţia şi cultura;
h) agricultura, silvicultura, vînatul şi pescuitul; i) comunicaţiile;
j) comerţul. Åland îşi menţine competenţa legislativă
în „alte probleme, considerate a ţine de puterea legislativă a
Insulelor Åland, în conformitate cu principiul care stă la baza acestui
Act.”
Problemele
care aparţin competenţei legislative a statului sînt: a) uzul
libertăţii de exprimare, de întrunire şi de asociere; b)
relaţiile externe şi comerţul exterior; c) legislaţia
familiei şi cea de moştenire; d) energia nucleară; e) ca
regulă generală, legislaţia muncii şi f) dreptul penal
general. Conform unei clauze generale, statul are competenţa
legislativă în alte probleme considerate ca ţinînd de puterea
legislativă a statului.
Guvernatorul (Landshövding/Maaherra)
reprezintă interesul statului Finlandez în Insulele Åland. Delegaţia
Ålandică (Ålandsdelegationen/Ahvenanmaan valtuuskunta) trebuie
să se ocupe de problemele privind relaţiile între Provincie şi
stat şi poate aplana disputele, dacă este necesar.
7.3. Cetăţenia regională
Cetăţenia
regională sau dreptul de domiciliu (hembygdsrätt/kotiseutuoikeus)
este o condiţie a dreptului de a vota şi de a candida în alegerile
pentru Adunarea Legislativă, de a avea proprietăţi reale în Åland
şi de a exercita o meserie sau o profesie în Åland.
În conformitate
cu Actul de Autonomie, dreptul de domiciliu este obţinut de un copil sub
18 ani, în cazul în care tatăl sau mama lui au această
cetăţenie. Un cetăţean finlandez care se mută din
Finlanda continentală în Åland poate solicita dreptul de domiciliu după
cel puţin cinci ani de cînd locuieşte, fără întrerupere, în
Insule. El trebuie să demonstreze că stăpîneşte în mod
satisfăcător limba suedeză.
Libertatea
exercitării unei meserii şi unei profesii de către aceia care nu
au dreptul de domiciliu poate fi restrînsă de un act ålandez.
Autorităţile provinciei cer îndeobşte cunoaşterea limbii
suedeze, pentru a permite asemenea activităţi.
7.4. Prevederile referitoare la limbă
Limba
oficială a autorităţilor de stat pe insulă, în provincie
şi în municipalităţile ei este suedeza. Un cetăţean
finlandez poate utiliza finlandeza înaintea unui tribunal şi a altor
oficialităţi de stat din Åland, într-o problemă care îl
priveşte pe el însuşi.
Limba de
predare în şcolile întreţinute din banii publici sau
subvenţionate din atari fonduri este suedeza. Se pot face excepţii la
regulă, pe baza unui act ålandez.
Actul de
Autonomie solicită de asemenea ca informaţia însoţind produsele
şi bunurile, ca şi serviciile către consumatori să fie,
„acolo unde este posibil”, în suedeză. Această obligaţie n-a
fost întotdeauna satisfăcută de produse şi servicii venite din
Finlanda continentală, lucru ce a dus la reclamaţii din partea
consumatorilor ålandezi. Trebuie, oricum, să se noteze că
această regulă din Secţiunea 43 a Actului de Autonomie nu este
absolută. Pe de cealaltă parte, decretele emise la nivel
naţional stipulează că informaţia de pe ambalajele
bunurilor de larg consum va fi scrisă şi în finlandeză, şi
în suedeză.
7.5. Serviciul militar
Consecinţă
a demilitarizării şi neutralităţii Insulelor Åland,
serviciul militar nu este obligatoriu pentru o persoană care are drept de
domiciliu în Insule. Persoana în cauză poate, în loc să fie
concentrată, să lucreze în compensaţie în serviciile de pilotaj
şi faruri sau în alt post din administraţia civilă din Åland
(Secţiunea 12 din Actul de Autonomie).
8. Concluzii
Garanţiile
care există astăzi în Finlanda faţă de minorităţi
sînt pluridimensionale. Ele se bazează pe diferitele nevoi ale
grupurilor minoritare care trăiesc în Finlanda. Ele sînt de asemenea
rezultatul circumstanţelor politice naţionale şi
internaţionale, de-a lungul diverselor perioade din istoria Finlandei.
Soluţiile la care s-a ajuns în Finlanda pot inspira soluţii şi
în alte părţi ale lumii, oricum, nu fără a fi adaptate.
Finlanda însăşi nu a optat pentru sistemul cantonal elveţian,
aşa cum fusese propunerea unor grupuri în 1917, ci a reuşit
să-şi creeze un model propriu. Experienţa finlandeză
demonstrează că se pot găsi soluţii, chiar în situaţii
în care conflictul armat nu e departe, dacă e mai puternică
dorinţa de a soluţiona lucrurile în pace (şi în conflictul Åland
a existat riscul folosirii forţei). Dacă ålandezii ar fi
întrebaţi astăzi dacă doresc să se unească cu Suedia,
e foarte probabil că ar spune nu. În Suedia, cu greu s-ar bucura de
aceleaşi drepturi şi privilegii pe care le au acum.q
Traducere de
Alina Cadariu
NOTE:
1. Aceasta face parte din
practica legală internaţională. Vezi de exemplu Cazul
greco–bulgar, PCIJ (Permanent Court of Internaţional Justice),
seria B, nr.17, Opinia consultativă din 31 iulie 1930, p. 21 şi urm.
2. Propunerile de a se declara
bilingv nu au dus deocamdată la nici un rezultat.
3. Vezi Myntti, Kristian: National
Minorities and Minority Legislation in Finland, în The Protection of
Ethnic and Linguistic Minorities in Europe, Ed. Packer and Myntti,
Institutul pentru Drepturile Omului, Åbo 1993. Într-o privire generală a
situaţiei naţionalităţii şi religiei în Finlanda,
guvernul finlandez se referea la faptul că celor două limbi li s-a
conferit acelaşi statut, ca limbi naţionale. Consiliul Ligii
Naţiunilor a considerat apoi că nu este necesar ca Finlanda să
dea o declaraţie anume Ligii Naţiunilor, angajîndu-se să asigure
garanţii minoritare suedezilor. Official Journal LoN din 1921,
numerele 10–12, p. 1165 Vezi şi La situation juridique et les droits
des minorités en Finlande. Documents publiés par le Ministčre des Affaires
étrangčres, Helsinki, 1921, p. 11.
4. Sammallahti, Pekka: Saamelaisten
alkuperästä, în Academia Scientiarium Fennica — Anuar 1990–1991,
pp.117–123, la p. 121.
5. Secţiunea 2 din Actul
Limbii Sami. Vezi şi Secţiunea 1(2) a Decretului din 1990 asupra
Delegaţiei (Parlamentului) Sami. Secţiunea 1(2) a Decretului
original, din 1973 asupra Delegaţiei Sami, dă următoarea
definiţie: „În acest Decret, un sami este o persoană care, ea
însăşi sau cel puţin unul dintre părinţi sau bunici
sînt atestaţi, conform recensămîntului populaţiei realizat în
1962 de secţia finlandeză a Consiliului Sami de Nord sau în alt fel,
a fi învăţat limba sami ca primă limbă.”
6. Grönfors, Martti: Blood
Feuds Among Finnish Gypsies, în Research Reports of the Department of
Sociology, la Universitatea din Helsinki, nr. 213/1977, pp. 8–9.
7. Raportul 3:1900 al
Comitetului. Report from the Committee to Investigate the Gypsy Question in
the Country, Helsinki 1901. Imprimerie du Senat Imperial, pp.34–35.
8. Juutalaisuus Helsingssä: Judiskt
liv i Helsingfors. Helsigin Juutalainen Seurakunta, Judiska Församlingen i
Helsinfors, Helsinki/Helsingfors 1986.
9. Luukkanen, Merja: Kohtaan
epäluuloja ja ylemmyydentunnetta - venäläiset, Katso ihmistä. Aineistovihko
vuoden 1987 Vastuuviikkoa varten – 22–29.03.1987 (Împotriva
prejudecăţilor şi sentimentelor de superioritate – ruşii).
Seminar din 22–23.03.1987
10. Luukkanen crede că acum
sînt cam 5000.
11. Informaţie primită
de la Okan Daher, liderul Congregaţiei Islamice.
12. Această părere a
Partidului Popular Suedez consideră că o minoritate este întotdeauna
„într-o poziţie mai puţin favorizată”.
13. Act nr. 148/1922, amendat de
legile 141/1935; 10/1975; 599/1982; 517/1991 şi 368/1995.
14. O asemenea „regulă de
moderare” şi o „regulă absolută” au fost adăugate „regulii
relative” exprimate în procente, în scopul de a apăra caracterul bilingv
al anumitor oraşe şi municipalităţi. Helsinki, capitala, cu
o populaţie vorbitoare de suedeză de 7,5% a reuşit
să-şi păstreze statutul bilingv datorită „regulii de
moderare”.
15. Decizia guvernamentală
privind clasificarea limbilor în teritoriile/regiunile administrate de stat
şi în cele autoguvernate, 1993–2002. Decizie a Consiliului de Stat nr.
1111/1992.
16. Malax/Maalahti în
departamentul Vaasa/Vasa (regiunea Ostrobothnia) şi Västanfjärd şi
Iniö în judeţul Turku/Åbo şi Pori/Bjöneborg (regiunea Turunmaa/Åboland).
17. Comisie departamentală = Lääninhallitus/Länsstyrelse. Acest organ administrativ de al doilea
nivel mai este numit şi „consiliu departamental” sau „guvern al
provinciei”.
18. Spräklagen i korsdrag 1994, p. 4; Liljeström, 1996.
19. Secţiunea 3(2) a Actului
Limbii. Vezi totuşi excepţia de care se vorbeşte în Actul de
Procedură Administrativă, nr. 599/1982.
20. Comisie departamentală = Lääninhallitus/Länsstyrelse. Acest organ administrativ de al doilea
nivel mai este numit şi „consiliu judeţean” sau „guvern al
provinciei”.
21. Spräklagen i korsdrag 1994, p. 23.
22. În Finlanda, termenul de
„şcoală generală” se referă la învăţămîntul
obligatoriu de bază, între şapte şi şaisprezece ani
(clasele 1–9). Vezi Myntti, Kristian: The Protection of Persons Belonging to
National Minorities in Finland, publicaţiile Comitetului Consultativ
pentru Probleme Internaţionale de Drepturi ale Omului, nr. 1, ed. a 3-a,
Helsinki 1996, nr. 1, p. 3.
23. Secţiunea 6(3) a Actului
Şcolilor Generale, Act. 27.05.1983/476.
24. Secţiunea 1(1) a Decretului
Şcolilor Generale, 12.10.1984/18.
25. Ibid., Secţiunea 1(2).
26. v. Myntti, op. cit., n.12, p.
9.
27. Secţiunea 5(2).
28. Secţiunea 9(2) a Actului
nou privitor la Parlamentul Sami.
29. Amendamentul 22.07.1991/1079.
30. Decizia Parlamentului din 19 dec. 1927.
31. Decizia Parlamentului din 22 oct. 1991.
32. 14.09.1990/848, Amendamentul nr. 28.06.1993/614.
33. Vezi Declaraţia nr. 8 din mai 1993, a Comitetului Constituţional, către Comitetul
pentru Agricultură şi Silvicultură (Anexa la ordonanţa
guvernamentală nr. 192/1992, p. 2) Comitetul s-a referit la raportul
său nr. 12/1990 asupra ordonanţei 219/1990, care stipula
obligativitatea de a-i audia pe sami în probleme de interes special pentru ei,
în Actul Parlamentului din 1928 (azi secţiunea 52a), în care se spunea
că sami trebuie audiaţi chiar în timpul etapelor pregătitoare de
elaborare a legilor sau amendare a lor. Comitetul Constituţional a recurs
astfel la o interpretare exhaustivă, pe cînd prevederea propusă
fusese introdusă în actul care reglementa de fapt munca Parlamentului.
34. Vezi Declaraţia nr. 8, din 11 mai 1993, a Comitetului Constituţional al Parlamentului,
către Comitetul pentru Agricultură şi Silvicultură, ca
şi Raportul nr. 12 din 13 nov. 1990, asupra Ordonanţei Guvernamentale
privind Revizuirea Actului Parlamentului.
35. Raportul Comitetului
pentru Revizuirea Legilor Electorale, Raportul Comitetului, 1989:38,
Ministerul Justiţiei, Helsinki 1989, pp. 76–78.
36. Ibid., pp. 78–79.
37. Ordonanţa
Guvernamentală nr. 306/1990 către Parlament, privind
Convenţia asupra Popoarelor Tribale şi Băştinaşe în
Ţările Independente, aşa cum a fost adoptată la cea de-a
76-a sesiune a Conferinţei Generale a Organizaţiei
Internaţionale a Muncii, p. 2.
38. Pentru textul Rezoluţiei din 24 iunie 1921 şi al Acordului, vezi capitolele 4 (Hannikainen) şi
7 (Myntti & Scheinin).
*
Frank Horn (n. 1945), a absolvit al
Facultatea de Ştiinţe Juridice din Helsinki în 1968. Este director al
Northern Institute for Environmental and Minority Law din cadrul
Universităţii Lapone din Rovaniemi, Finlanda; vicepreşedinte al
Minority Rights Group din Finlanda. Între 1993–1996 a fost membru al grupului
de experţi ai Înaltului Comisariat pentru Minorităţi
Naţionale, OSCE.