Legea statutului maghiarilor
Legea statutului maghiarilor
Klara Kiss-Kingston
La
19 iunie, Adunarea Naţională a adoptat, cu o majoritate covîrşitoare de 92
la sută, o „Lege a statutului” sau, cum este numită în momentul de faţă, o Lege
a
beneficiilor. Legea, care va intra în vigoare începînd cu 1 ianuarie, introduce
un
cadru menit să garanteze o plajă largă de drepturi culturale, sociale şi din
domeniul
muncii în Ungaria a etnicilor maghiari din Slovenia, Croaţia, Iugoslavia,
România,
Ucraina şi Slovacia. Persoanele care doresc să se bucure de aceste beneficii
trebuie
să semneze o declaraţie scrisă prin care să îşi revendice identitatea maghiară.
Legea
stipulează că, la recomandarea organizaţiilor etnice maghiare din ţările
respec-
tive, autorităţile maghiare vor emite legitimaţii de maghiar pentru candidaţii
care
întrunesc condiţiile (Magyar Hírlap, 19 iunie; Népszava, 20 iunie
2001). Legea
cuprinde, de asemeni, clauze care stipulează sprijinirea financiară în
interiorul
acestor ţări pentru fondarea, menţinerea şi dezvoltarea de instituţii şi de
organisme
acreditate de învăţămînt superior care să sigure educaţia în limba maghiară.
Vor
avea dreptul de a revendica beneficii şi familiile cu un minimum de doi copii
ce
sînt instruiţi în instituţii de învăţămînt cu predare în limba maghiară (Magyar
Hírlap, 19 iunie).
Pentru
a înţelege necesitatea unei astfel de legi trebuie să schiţăm pe scurt
împrejurările în care ea a luat naştere.
În
urma alegerilor din 1998, a ajuns în fruntea guvernului Uniunea Partidului
Civic al Tinerilor Democraţi Maghiari (FIDESZ), iar intensificarea cooperării
transfrontaliere a devenit o prioritate pe agenda politică. Elita politică
aflată la
putere precum şi organizaţiile etnice ale maghiarilor din ţările vecine au
realizat
că stadiul avansat pe calea integrării euro-atlantice asociat cu iminenta
implementare a acordului Schengen, urma să stînjenească mobilitatea
transfrontalieră a etnicilor maghiari ducînd astfel la izolarea lor. Această
perspectivă a impulsionat guvernul şi organizaţiile etnice ale maghiarilor să
creeze
o platformă numită Conferinţa Permanentă a Maghiarilor (MAERT). MAERT a fost împuternicită să examineze şi să stabilească
criteriile pentru formularea unui
pachet de beneficii
care să vină în sprijinul etnicilor maghiari din ţările vecine.
După numeroase dezbateri, platforma a ajuns la concluzia că ar trebui garantat
etnicilor maghiari un statut special, care să nu constea în dubla cetăţenie.
Cu
privire la ce înseamnă aceasta în realitate, ministrul de externe János
Mártonyi a declarat fără echivoc că legea nu are ca obiect statutul, ci
beneficiile
de care se vor putea bucura etnicii maghiari pe teritoriul Ungariei (Heti
Világgazdaság, 22 iulie 2000). Mai mult, prin această prevedere legală
guvernul
speră să elimine exploatarea generată de condiţiile ilegale scăpate cu totul de
sub
control în care sînt angajate persoanele din ţările vecine. El sublinia: „dacă
vin
aici la lucru pentru a îmbunătăţi soarta familiilor lor, ei ar trebui să se
bucure de
aceleaşi beneficii ca noi” (168 ora, 31 mai 2001). Există însă şi un
mesaj politic:
„sîntem de un fel şi vom încerca să ne ajutăm unii pe alţii” (Magyar Hírlap,
6 iulie
2001). El a continuat prin a spune că aceste comunităţi constituie o forţă
politică
semnificativă ce contribuie considerabil la dezvoltarea socio-economică a
ţărilor
lor precum şi la integrarea lor
euro-atlantică, iar această lege va consolida eforturile
lor în aceste direcţii (Népszava, 23 iunie 2001).
În
ce priveşte coordonatele temporale ale legii, trebuie evidenţiat faptul că
Ungaria este în plin proces de pregătire a alegerilor generale de anul viitor.
Legea
este, fără îndoială, una populară şi toate partidele sînt conştiente de acest
lucru.
Conform unor sondaje de opinie recente, FIDESZ şi Partidul Socialist Ungar
(MSZP) aflat în opoziţie se află într-o competiţie strînsă pentru alegerile
generale
de anul viitor. Motivaţia FIDESZ-ului este clară. Prin urgentarea adoptării
legii,
el ţinteşte în mod clar, pe de o parte, electoratul deziluzionat din tabăra
dezintegratului Partid al Micilor Agrarieni Independenţi (FKGP), iar pe de altă
parte, elementele mai puţin radicale din cadrul Partidului Ungar al Dreptăţii
şi
Vieţii (MIEP), de extremă dreaptă. Există deja un acord cu Forumul Democrat
Maghiar (MDF), unul din partenerii de coaliţie ai FIDESZ-ului, de a participa
la
alegerile din 2001 pe o platformă comună. Este însă prea devreme pentru a
anticipa
ce va face electoratul nedecis în „ziua bilanţului”.
Date
fiind reacţiile pozitive faţă de lege, mai ales în rîndul etnicilor maghiari
din ţările vecine, MSZP s-a simţit obligat să se lase în voia valului de
entuziasm
(MTI, Magyar Nemzet, 23 iunie 2001), însă imediat după vot, conducerea
partidului
a luat măsuri să se distanţeze de posibilele tensiuni ce ar putea fi
generate de o
serie de prevederi ale legii. Liderii au declarat într-un memorandum că
principalul
traiect al legii ar trebui să se focalizeze pe încurajarea etnicilor maghiari
de a
rămîne şi de a prospera în locurile lor natale prin oferirea de sprijin moral
şi
financiar pentru instituţiile de învăţămînt şi culturale locale (Magyar
Nemzet, 20
iunie 2001). MSZP a susţinut şi el cooperarea regională transfrontalieră şi o
consultare apropiată cu guvernele ţărilor vecine. Partidul a luat deja măsuri
pentru îndepărtarea
tensiunilor dintre Ungaria şi România. În cadrul unei conferinţe a
Internaţionalei Socialiste desfăşurată la Lisabona, preşedintele MSZP, Lászlo
Kovács, şi preşedintele Partidului Social Democrat din România (PSD), Adrian
Năstase, au luat în discuţie această problemă. Ambele partide şi-au exprimat
speranţa că tensiunea cauzată de Legea statutului va putea fi înlăturată prin
consultări bilaterale şi voinţă politică (Magyar Hírlap, 29 iunie; Népszabadság,
30 iunie 2001). Candidatul MSZP la
funcţia de premier, Péter Medgyessy
(întîmplarea face să se fi născut în Transilvania), a reiterat această idee în
timpul
vizitei sale în România. El a subliniat că: „Încercăm să găsim cele mai bune
căi de
implementare a Legii statutului în condiţii de parteneriat, ţinînd seama de
sensibilităţile ambelor părţi”. La rîndul său, Năstase a promis că va sfătui
minoritatea maghiară din România să voteze pentru MSZP la alegerile următoare
(Rompres, 29 şi 30 august 2001). Se pare că, cel puţin la nivel de partide,
există
voinţa de a domoli disputa.
Doar
Alianţa Democraţilor Liberi (SZDSZ), aflată în opoziţie, a votat
împotriva legii, cu toate că a recunoscut că este necesar un cadru legislativ
care să
garanteze beneficii minorităţilor etnice maghiare din ţările vecine. Ca şi
MSZP,
SZDSZ a subliniat necesitatea de a-i descuraja pe etnicii maghiari de la a-şi
părăsi
ţara de provenienţă, însă a obiectat
vehement faţă de plănuita emitere de legitimaţii
de maghiar (Heti Világgazdaság, 31 martie 2001). Liderul grupului
parlamentar
al SZDSZ, István Szent-Iványi, a criticat legea în forma elaborată de guvern
pentru
că ar conţine prea multe definiţii, propuneri şi supoziţii vagi care ar putea-o
face
nefuncţională. El a numit legea „un miraj”, afirmînd că nimeni nu ştie cui i se
va
aplica ea, ce fel de servicii va oferi celor care vor intra sub incidenţa ei,
cît va
costa implementarea ei şi cine va suporta aceste costuri. Înainte de toate
însă,
Szent-Iványi a subliniat pericolul reprezentat de faptul că acordarea de
drepturi
de muncă ar putea declanşa o imigrare în masă a etnicilor maghiari din ţările
vecine
(Duna TV, 22 ianuarie 2001; Heti Világgazdaság, 27 ianuarie 2001).
În
mod profetic, deputatul SZDSZ, Tamás Bauer, a etichetat legea ca
„discriminatoare” susţinînd că ea extinde drepturile etnicilor maghiari,
extindere
de care nu vor beneficia majorităţile din ţările respective, şi a avertizat că
aceasta
va atrage în mod inevitabil reacţii
negative din partea acestor ţări. El a atras atenţia
asupra faptului că Uniunea Europeană a ridicat deja obiecţii cu privire
la sintagma
„ţări vecine”, întrucît între acestea se numără şi Austria, iar UE interzice
discriminarea cetăţenilor săi pe baza criteriilor etnice (Népszava, 20
iunie 2001).
După cum a prezis Bauer, adoptarea legii a stîrnit
reacţii de intensitate variabilă
din partea
guvernelor ţărilor vecine, cele mai zgomotoase venind din partea
politicienilor români. Reacţiile Slovaciei au fost mai temperate deoarece
această
ţară speră să se alăture în curînd Uniunii Europene, fapt ce ar exclude-o
automat
de pe lista ţărilor în care se aplică legea statutului.
România
a acuzat în repetate rînduri Ungaria de „discriminare pe baze etnice”
şi a calificat emiterea de legitimaţii de maghiar drept un gest „neeuropean”
precum
şi o „încălcare a suveranităţii altor state” (Magyar Hírlap, 19 iunie
2001). Dincolo
de toate, atît România cît şi Slovacia s-au plîns cu privire la lipsa unei
suficiente
consultări anterioare la nivel guvernamental.
Însă
nu toate răspunsurile au fost negative. Ministrul de externe al Ucrainei,
Anatolyi Zlenko, şi-a exprimat „înţelegerea” faţă de eforturile Ungariei de
a-şi
extinde practicile legislative asupra celor de acelaşi neam care trăiesc în
afara
graniţelor naţionale (Népszava, 20 iunie 2001). Ministrul adjunct de
externe al
Croaţiei, Nenad Prelog, a declarat că şi Croaţia intenţionează să elaboreze o
lege
care să dea posibilitatea etnicilor croaţi de peste hotare de a studia şi a
munci în
Croaţia. El a remarcat că urmau să fie studiate „experienţele” slovace şi
ungare în
pregătirea acestei legi (Magyar Hírlap, 14 mai 2001). Ulterior, guvernul
a salutat
oficial legea maghiară (MTI, 12 iulie 2001).
Unul
din principalele argumente în calificarea legii ca fiind „neeuropeană” se
baza pe faptul că, iniţial, beneficiile ar
fi fost extinse şi asupra austriecilor de origine
etnică maghiară. Însă sub presiunea UE, Austria a fost ştearsă de pe
listă (Heti
Világgazdaság, 23 iunie 2001). Atît ministrul de externe, János Mártonyi,
cît şi
secretarul de stat pentru afaceri externe,
Zsolt Németh, au recunoscut cu promptitudine
că guvernul a acţionat în virtutea
obiecţiilor UE. Ambii au subliniat însă că maghiarii
din Austria, şi toţi maghiarii din diaspora
occidentală în general, nu au nici un motiv
să se teamă că ar fi afectaţi negativ de preconizata intrare a Ungariei în UE
şi că, în
consecinţă, ar fi fost inutil să fie
incluşi pe lista beneficiarilor (Magyar Hírlap, 31 mai
2001). În acelaşi timp, Mártonyi a
subliniat că interzicerea discriminării pe baze etnice
în cadrul UE nu se extinde şi asupra
membrilor asociaţi şi, ca atare, legea nu încalcă
reglementările UE (Magyar Hírlap, 7 iunie).
Cea
mai vulnerabilă dintre comunităţile maghiare din ţările vecine este cea
din Ucraina a cărei supravieţuire depinde aproape în întregime de activitatea
culturală şi economică transfrontalieră (Heti Világgazdaság, 2 decembrie
2000).
Alte comunităţi sînt mai prospere şi mai
independente, ceea ce nu înseamnă neapărat
că sînt în stare (sau că le este permis) să se îngrijească independent
şi complet de
nevoile lor culturale şi economice. Németh a evidenţiat că obiectivul prioritar
al
legii este să le dea acestora posibilitatea de a dobîndi mai uşor accesul la
resursele
culturale şi financiare ale Ungariei după admiterea ei în UE (Heti
Világgazdaság,
16 decembrie 2000). În acest scop, preşedintele Partidului Popular European
(EPP),
Wilfred Martens, a recunoscut legitimitatea măsurilor guvernului ungar însumate
într-o lege a cărei ţintă este, susţinea el, „de a se îngriji de cei 3 milioane
de
maghiari care trăiesc în afara graniţelor ţării” (MTI, 11 iulie).
Tehnic
vorbind, legea pare să fie în conformitate cu practicile europene; iar,
după studierea ei, Comisarul European pentru extindere, Guenter Verheugen, a declarat
că el nu a descoperit nimic în cuprinsul legii care să contravină principiilor
europene (MTI, 11
iulie). În România însăşi, Smaranda Enache, preşedinta Ligii
Pro Europa cu sediul în Tîrgu Mureş, a subliniat că legea se încadrează în
logistica
UE cu privire la minorităţile naţionale (Magyar Nemzet, 23 iunie 2001).
Trebuie
însă adăugat imediat faptul că Enache a fost o voce singuratică în România cînd
a
venit vorba de Legea statutului şi că
intelectualii români cunoscuţi pentru sprijinirea
doleanţelor minorităţii maghiare — ca să nu mai vorbim de cei care
privesc cu
suspiciune orice lucru care îşi are originea în Ungaria — s-au distanţat faţă
de
implicaţiile Legii statutului din mai multe motive (vezi reacţia copreşedintelui
Ligii Române pentru Apărarea Drepturilor Omului —Comitetul Helsinki, Gabriel
Andreescu, în Observator Cultural, 29 mai-4 iunie 2001).*
Mai
mult, legea ţinteşte să implementeze cerinţele legale consfinţite de
Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale din Europa. Articolele
18.1 şi 18.2 susţin: (1) „Părţile se vor strădui, acolo unde este necesar, să
încheie
acorduri bilaterale şi multilaterale cu alte state, în special cu statele
vecine, pentru
a asigura protecţia persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale respective.
(2)
În cazurile în care aceasta prezintă
relevanţă, părţile vor lua măsuri pentru a încuraja
cooperarea transfrontalieră.” În articolul 15, Convenţia-cadru
subliniază că este
de dorit „implicarea acestor persoane în pregătirea, implementarea şi evaluarea
planurilor şi programelor de dezvoltare regională şi naţională care le pot
afecta
direct” (text preluat din Kovács, 2000, pp.149-151).
Totuşi,
legea poate fi interpretată ca „anti-europeană” în sensul în care ea
pare să fie împotriva tendinţelor UE de a crea o societate mai deschisă în
care,
teoretic cel puţin, etnicitatea şi naţionalitatea nu constituie criterii pentru
nici un
fel de discriminare.
Ca
răspuns la numeroase critici — venite mai ales din partea politicienilor
români — potrivit cărora legea maghiară implică discriminare împotriva
majorităţilor naţionale, Mártonyi a recunoscut că ea implică într-adevăr
„discriminarea pozitivă” a minorităţilor etnice maghiare, dar a subliniat că
aceasta
nu presupune în nici un caz discriminarea negativă a majorităţii (Magyar
Hírlap,
31 mai şi 6 iulie 2001).
Discriminarea
pozitivă ca atare nu contravine legislaţiei UE. Carta Europeană
a Limbilor Minoritare şi Regionale susţine în articolul 7(2): „Adoptarea de
măsuri
speciale în favoarea limbilor minoritare şi regionale cu scopul de a promova
egalitatea între cei ce folosesc aceste limbi şi restul populaţiei sau care
acordă
atenţia cuvenită condiţiilor lor specifice, nu este considerată un act de
discriminare
împotriva celor ce folosesc limba cu circulaţie mai mare” (text preluat din
Kovács,
2000, p.149).
Mai
mult, Consiliul Europei aplică în mod activ discriminarea pozitivă pentru
a încuraja păstrarea identităţilor lingvistice şi culturale ale minorităţilor
etnice ce
trăiesc
în statele membre prin alocarea de fonduri pentru programe informaţionale
şi
culturale multilingve. Printre aceste state se numără Austria, Italia, Spania
şi
Franţa
(Magyar Nemzet, 23 iunie 2001). Cea mai mare ţară comunitară, Germania,
în
Legea Fundamentală (Gründgesetz) (BFVG, 23 octombrie 1961 art.116)
stipulează cu
privire la apartenenţa la naţionalitatea germană (Deutsche
Volkszugehoerigkeit) acordarea cetăţeniei germane tuturor etnicilor
germani,
indiferent de locul lor de rezidenţă.
Grecia, altă ţară comunitară, are şi ea o „lege
preferenţială” pentru persoane ce nu
sînt cetăţeni greci. Ca să nu mai pomenim
Israelul, care extinde Dreptul la
revenire la cei din acelaşi neam (evrei) răspîndiţi
pe tot cuprinsul globului. Totuşi,
în cazul Israelului, „cei de acelaşi neam” ar trebui
priviţi altfel decît cei ce trăiesc
în ţările „vecine”, care au diferende istorice
nerezolvate.
Totuşi, nu discriminarea pozitivă ca atare constituie
problema litigioasă în
privinţa
Legii statutului, ci perceperea legii ca discriminatoare. După cum spunea
fostul ministru de externe al României, Adrian Severin, legea a fost formulată
„la
timpul nepotrivit şi la locul nepotrivit”, întrucît o presupusă discriminare,
de orice
fel ar fi ea, suţinea Severin, poate stîrni resentimente puternice, frustrări
şi temeri,
iar
aceste aprehensiuni — chiar dacă neîntemeiate — pot declanşa conflicte şi
instabilitate
(Népszabadság, 27 iunie 2001).
Chestiunea
suveranităţii (nu numai aspectele sale strict teritoriale) este
probabil una din cele mai sensibile
chestiuni în Europa Centrală şi de Est. După
ce şi-au pierdut suveranitatea de
atîtea ori de-a lungul istoriei, mulţi, poate chiar
majoritatea, dintre central- şi
est-europeni se cutremură la gîndul că trebuie să
renunţe din nou la ea, chiar dacă
aceasta s-ar întîmpla — în cazul în care s-ar
întîmpla — atunci cînd s-ar integra
în UE. Pare să existe aici un paradox ciudat. În
vreme ce există, pe de o parte, o puternică tendinţă de a menţine conceptul de
„stat-naţiune”, există, pe de altă
parte, un impuls covîrşitor de integrare în melt-
ing-pot-ul comunitar. În acest
creuzet se pare însă că fiecare doreşte să renunţe la
cît mai puţin posibile prerogative ce decurg din suveranitatea
statului-naţiune, şi,
în acelaşi timp, să cîştige cît mai
mult posibil din (ca să folosim o ciudată
terminologie marxistă) „veştejirea” treptată a statului, pentru ca astfel să
îşi
întărească legăturile cu cei de
acelaşi neam din afara graniţelor. Nimic nu ilustrează
mai bine acest anacronism decît
declaraţiile făcute recent de Orbán, Mártonyi şi,
respectiv, preşedintele României, Ion Iliescu.
În ce priveşte calitatea de membru al Uniunii Europene
şi locul deţinut de
minorităţile etnice în cadrul Uniunii, Orbán a declarat categoric: „Nu sîntem
în
favoarea unor State Unite ale Europei şi trebuie să ne protejăm multiplele
noastre
identităţi
naţionale şi culturale. Fiece minoritate ce trăieşte în mijlocul altei naţiuni
este
în pericol de a fi asimilată. De aceea, identitatea naţională reprezintă o
valoare
ce
trebuie protejată şi tocmai acesta este ţelul nostru în Europa Centrală.” (La Libre Belgique, citată de MTI la 11 iulie 2001). Mártonyi a exprimat
vederi similare,
însă cu o subtilă
diferenţă. El are în vedere un nou tip de Europă în care statele
individuale, ca unice organe decizionale, şi-ar asuma un rol secundar, în timp
ce
viitorul continentului ar urma să fie hotărît în cea mai mare parte de
„comunităţile”
sale (168 ora, 31 mai 2001). Ca un ecou la cuvintele lui Mártonyi,
Iliescu declara:
„Graniţele nu pot fi schimbate în Europa, însă integrarea în UE va duce
inevitabil
la scăderea importanţei graniţelor naţionale. Din această cauză, România
susţine
integrarea Republicii Moldova şi a Ucrainei în structurile europene.
Bucureştiul
doreşte să păstreze unitatea lingvistică şi culturală a românilor din întreaga
lume.”
(Magyar Hírlap, 7 iulie 2001, citat de MTI).
A
devenit astfel limpede de ce percepţia românească (şi în mai mică măsură
cea slovacă) a Legii statutului reflectă cu precădere primatul statului-naţiune
şi de
ce, privită din perspectiva statului-naţiune, orice imixtiune pe teritoriul lor
constituie prin definiţie o „încălcare a suveranităţii”. ªi, într-adevăr, Legea
statutului maghiarilor stipulează o astfel de imixtiune prin intenţia de a
desemna
organizaţii etnice maghiare care să decidă cine este socotit şi cine nu
maghiar. Pe
de altă parte, potrivit lui Mártonyi, există o adăugire la sfîrşitul legii care
prevede
că eliberarea legitimaţiilor de maghiar nu va depinde neapărat de recomandările
organizaţiilor din afara ţării. Decizia va rămîne exclusiv la latitudinea
Ministerului
de Externe al Ungariei şi va fi supusă aprobării ministrului de externe
în exerciţiu
la acea dată (Magyar Nemzet, 6 iulie 2001).
Dacă
ar urma să fie aplicată această a doua metodă, obiecţiile generate de
„încălcarea suveranităţii” ar trebui să-şi piardă din acuitate. Din cîte se
pare, aşa
se va întîmpla. Potrivit ultimelor
informaţii, decizia privind eliberarea legitimaţiilor
de maghiar va intra sub jurisdicţia autorităţilor maghiare (Népszabadság,
24
septembrie 2001), iar cărţile vor fi eliberate chiar în Ungaria. Dacă aşa se va
întîmpla, va fi greu să se ridice în continuare obiecţii bazate pe „încălcarea
suveranităţii”, întrucît chiar Severin remarca din poziţia sa actuală de
preşedinte
al Adunării Parlamentare a OSCE că „fiecare ţară are dreptul de a formula pe
teritoriul său legi menite să acorde avantaje anumitor persoane în funcţie de
criterii
specifice” (Népsabadság, 27 iunie 2001).
Dar,
ca întotdeauna, diavolul se află în detalii. Chiar dacă, în cele din urmă,
cele care vor hotărî cine va fi îndreptăţit
să beneficieze de avantaje vor fi autorităţile
ungare, rămîne totuşi o problemă preliminară de administrare. Potrivit
ultimelor
rapoarte, există planuri de înfiinţare a unor birouri în ţările vecine a căror
singură
funcţie ar fi aceea de a-i înregistra pe posibilii candidaţi. Acest fapt a
creat, se
pare, o prăpastie între Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (UDMR) şi
bisericile „istorice” din România. Preşedintele de onoare al UDMR, episcopul
Lászlo Tõkes, insistă ca aceste preconizate organisme administrative să fie
împuternicite să hotărască cine primeşte şi cine nu legitimaţie de maghiar. Pe
de altă
parte, preşedintele UDMR, Markó Béla, se manifestă cu prudenţă. El subliniază
faptul că, întrucît
nu există deocamdată nici un acord la nivel interguvernamental
cu privire la implementarea legii, orice acţiune sau decizie nu poate fi decît
conjuncturală (Népsabadság, 24 septembrie 2001). Pentru moment, părţile
au ajuns
la un acord de a participa în mod egal — în cazul în care vor participa — la
procesul de înregistrare a candidaţilor (MTI, 25 septembrie 2001).
Cu
siguranţă, nu serveşte intereselor comunităţilor etnice maghiare ca
organizaţiile lor reprezentative să fie în conflict. În plus, este prematur să
se ia
orice măsuri în sensul implementării întrucît, în momentul de faţă, legea este
examinată în contextul altor practici ale Uniunii Europene de către Comisia de
la
Veneţia a Consiliului Europei (MTI, 9 iulie 2001) precum şi de Adunarea
Parlamentară a Consiliului Europei (PACE, 28 iunie; PACE, 3 iulie 2001).
Verdictul este aşteptat către sfîrşitul toamnei.
Unul din cele mai evidente litigii este acela al
atitudinilor. Ministrul comunicaţiilor
publice al României, Vasile Dâncu, (Népszava, 29 iunie) precum şi
partidele de opoziţie
maghiare au criticat guvernul ungar pentru flagranta sa „lipsă de
sensibilitate” faţă de
vecinii ţării. Németh a făcut cîteva remarci nefericite şi iresponsabile în
care sugera că
se poate într-adevăr spune că „reunificarea transfrontalieră a naţiunii
maghiare” nu iaîn
seamă sentimentele majorităţilor din ţările vecine (Heti Világgazdaság, 23
iuniei
2001). Astfel de remarci sînt tălmăcite
imediat ca o intenie de a crea o Ungarie Mare
„virtuală”, iar Németh ar fie trebuit să ştie atîta lucru.
Încercînd
să elimine tensiunea situaţiei, o serie de înalţi demnitari UE au
îndemnat ferm guvernul Ungariei să susţină consultări intense cu guvernele
ţărilor
interesate într-un „spirit de bună vecinătate” (Magyar Nemzet, 10 iulie;
MTI, 25
iulie 2001).
Diplomaţi
UE care şi-au păstrat anonimatul au atras atenţia asupra pericolului
pe care legea îl poate reprezenta în mîinile forţelor politice din ţările
vecine care
încearcă să îngrădească drepturile minorităţii etnice maghiare (Népszabadság,
10
iulie 2001).
Şi opoziţia a avertizat că este
posibil ca legea să acţioneze, de fapt, împotriva
celor pe care încearcă să-i protejeze. După cum am menţionat deja, una din
problemele ridicate de mai multe critici
este aceea că legea va îndemna la o imigrare
în masă. Mártonyi a respins aceste sugestii ca nefondate (168 ora, 31
mai). Să
lăsăm însă faptele să vorbească. Potrivit Departamentului cetăţeniei şi
imigraţiei
din cadrul Ministerului de Interne, există în prezent în Ungaria 80.000 de
imigranţi,
dintre care 37.000 provin din România. În plus, 90% din aceştia sînt etnici
maghiari
(MTI, 25 iulie). Pe de altă parte, o altă cercetare intreprinsă de Fundaţia
Illyes în
colaborare cu Oficiul afacerilor maghiarilor de peste graniţe indică faptul că
legea
ar încuraja 80% din etnicii maghiari să rămînă în ţările lor de origine (Heti
Világgazdaság, 2 decembrie 2000).
Pentru
a înrăutăţi şi mai mult lucrurile, Orbán s-a vîrît de bunăvoie în
încurcătură declarînd: „Dacă vrem să susţinem creşterea economică în Ungaria,
nu vor fi suficienţi 10 milioane de unguri” (Heti Világgazdaság, 16
iunie 2001).
Liderii minorităţilor din Slovacia şi România, Bela Bugar şi, respectiv, Béla
Markó,
au reacţionat la aluziile primului ministru care lăsau să se înţeleagă că lipsa
mîinii
de lucru ar putea fi suplinită prin importarea ei din ţările vecine. Ei au
subliniat că
dacă asta a vrut să spună premierul, legea va realiza contrariul intenţionat de
ea,
de a-i încuraja pe etnicii maghiari să rămînă acolo unde sînt (168 ora, 14
iunie
2001).
Mai
mult, afirmaţia lui Orbán a pus la dispoziţia mass-media româneşti şi a
lui Năstase muniţie pentru atacuri. „Jurnalul naţional” a acuzat Ungaria că
profită
de pe urma sărăciei din România precum şi că intenţionează să profite de pe
urma
diferenţei dintre nivelele de trai ale celor două ţări (MTI, 30 iulie 2001).
Năstase
a răspuns afirmînd că România nu este o „colonie” din care Ungaria să importe
mînă de lucru ieftină. Pentru a contracara acest pericol, România ar trebui să
introducă stimulente pentru ca cetăţenii săi să rămînă acasă (Népszava, 20
iunie
2001). Premierul român a adăugat că, dacă legea ar urma să fie implementată,
numărul celor care ar revendica identitatea maghiară în Transilvania s-ar putea
dubla a doua zi (Magyar Nemzet, 26 aprilie 2001).
Cu
greu s-ar putea spune că ar fi aceasta o demonstraţie de încredere în sine
a liderului unui guvern care a apărat aşa de des caracterul naţional al
statului.
Dacă predicţiile lui Năstase sînt însă
corecte, atunci cu siguranţă nu este în interesul
Ungariei să răstoarne echilibrul existent. Aceasta ar putea duce la
exportul de
instabilitate politică prin dereglarea distribuţiei etnice din anumite zone
precum
Transilvania, şi totodată, dacă avem în vedere că 35 la sută din populaţia
Ungariei
trăieşte la sau sub nivelul de subzistenţă, la importul de dificultăţi sociale.
În
plus, nu există în cuprinsul legii prevederi referitoare la situaţia
comunităţilor de romi vorbitori de limbă maghiară din ţările vecine. Există
semne,
atît în Slovacia cît şi în România, că un număr mare de romi din aceste ţări au
de
gînd să se declare maghiari în speranţa că îşi vor îmbunătăţi soarta în
condiţiile
Legii statutului. Numărul romilor din România este estimat la aproximativ 3
milioane, dintre care o mare parte trăiesc în mijlocul minorităţii maghiare din
Transilvania. Potrivit unuia din liderii comunităţii romilor din România, „regele”
Florian Cioabă, introducerea legitimaţiei de maghiar ar conduce la o asimilare
la
scară mare a romilor vorbitori de limbă maghiară. El se teme că acest fapt ar
degrada armonia interetnică din regiune, reducînd numărul romilor pe de o
parte,
şi crescînd numărul maghiarilor pe de altă parte. Liderul comunităţii romilor
din
judeţul Harghita, Tibor Sinka, a rezumat astfel dilema cu care se confruntă
romii:
„Vorbim maghiara, dar sîntem, înainte de toate, ţigani. Dacă legea nu ne este
destinată, mulţumim foarte mult, dar n-avem nevoie de ea” (MTI, 22iulie 2001).
Dacă guvernul ungar intenţionează într-adevăr să extindă
avantajele asupra romilor
care vorbesc
maghiara din ţările vecine, atunci trebuie să ia măsuri, pe lîngă Legea
beneficiilor, care să-i încurajeze să
rămînă în ţările lor. Altfel, influxul în masă al unui
grup de oameni deja defavorizaţi ar exercita o asemenea presiune asupra
structurii
sociale a Ungariei încît s-ar solda cu
consecinţe funeste. Mai mult, UE consideră că
problema romilor este mai degrabă de domeniul drepturilor omului decît o
chestiune
pur economică. Chiar şi în prezent,
fără excepţie, ţările din Europa Centrală şi de Est
caută să facă faţă acestei probleme şi nu este în interesul nici uneia să
atragă asupră-şi
o problemă de drepturile omului în drumul lor spre integrarea în UE.
Legea ar mai putea afecta negativ evoluţiile democratice
din cîteva ţări vecine. În
Transilvania, de
pildă, au existat eforturi încordate de a se realiza devoluţia pe baza
„specificităţii locale” regionale,
susţinută de Partidul Pro-Transilvania, recent înfiinţat
şi încă neînregistrat, la a cărui
conducere se află Sabin Gherman. Acest obiectiv este
susţinut şi de UDMR (Népszabadság,
30 august 2001). În România însă, orice tendinţă
spre devoluţie este privită cu multă
ostilitate întrucît ea ar pune la îndoială caracterul
„unitar” al statului. Năstase nu a avut nici un fel de sfială să
declare: „dezintegrarea
fostei Iugoslavii şi a Cehoslovaciei se
datorează în mare parte unor curente similare”,
adăugînd apoi că autorităţile române „sînt hotărîte să nu permită dezintegrarea
statului ‘naţional şi unitar’”
(RFE/RL Newsline, 28 august 2001).
Mulţi
români din Transilvania socotesc că Legea statutului, aşa cum o percep
ei, creează inegalităţi între ei şi etnicii maghiari din regiune. Mai mult, un
sondaj
făcut de institutul de cercetare a opiniei publice Metro Media Transilvania
arată
că aproape jumătate din cei chestionaţi consideră că etnicii maghiari se bucură
de
prea multe drepturi în România. Mai mult, ei socotesc că etnicii maghiari din
România în general şi în Transilvania în special sînt mai degrabă loiali
statului
ungar decît celui român. În plus, 86,6 la sută au sugerat ca guvernul român să
se
folosească de toate instrumentele legale
pentru a împiedica aplicarea Legii statutului
pe teritoriul ţării lor (MTI, 27 iulie 2001). Nu trebuie însă pierdut
din vedere că
institutul care a efectuat sondajul l-a avut în frunte pînă nu demult pe
ministrul
comunicaţiilor publice, Dâncu. Sondajul a fost prezentat într-o vreme în care
guvernul României era vădit interesat să manipuleze opinia publică împotriva
Legii
statutului, şi este posibil ca rezultatele sale să reflecte într-adevăr acest
efort.
În
lumina furtunii politice stîrnite de Legea statutului, este limpede că UDMR
se află între ciocan şi nicovală. Sprijinul acordat de UDMR guvernului
minoritar
al lui Năstase este vital pentru procesele de democratizare de care are nevoie
România pentru a se putea integra în structurile euro-atlantice. Dacă s-ar
întîmpla
ca relaţiile dintre PSD şi UDMR să se dezintegreze, alternativa ar fi doar în
avantajul unor formaţiuni naţionalist-extreme de tipul Partidului România Mare
(PRM). Năstase a făcut aluzie la faptul că dacă cabinetul ar fi „forţat să
aleagă
între interesele naţionale şi cooperarea cu UDMR,” el ar vota în favoarea
primei opţiuni
(Népszava, 29 iuinie 2001). Severin a avertizat într-adevăr — în
legătură
cu
dezbaterile referitoare la Legea statutului — că aproape o treime a
electoratului
a votat în noiembrie 2000 pentru PRM, şi că guvernul minoritar al PSD „se simte
obligat
să adopte o retorică mai naţionalistă pentru a lua apa de la moara
naţionaliştilor”
(Ziua, citată de Népszabadság, 17 iunie 2001).
În concluzie trebuie spus că, în forma sa actuală, Legea
statutului sau a
beneficiilor
a creat mai multe probleme decît s-a presupus iniţial. Multe din
controverse
ar fi putut fi evitate cu puţină prevedere şi cu o analiză în profunzime.
S-a
acordat prea multă atenţie obţinerii legitimităţii „tehnice” faţă de UE în
detrimentul
recunoaşterii realităţilor emoţionale şi politice prevalente din ţările
vecine,
mai cu seamă România. Totuşi, Legea constituie doar un cadru şi, printr-o
strînsă
colaborare multilaterală şi bilaterală într-un „spirit de bună vecinătate”,
poate fi găsită
totuşi o soluţie acceptabilă. □
SURSE:
BVFG 23 octombrie
1961, articolul 116.
Heti Világgazdaság,
Budapesta, 2000-20001.
Kovács P.:
International Law and Minority Protection: Rights of Minorities or Law on
Minori-
ties?,
Akadémiai Kiadó, Budapesta, 2000.
Magyar Hírlap, Budapesta, 2001.
Magyar Nemzet,
Budapesta, 2001.
MTI 2001.
Népszabadság, Budapesta, 2001.
Observator cultural, Bucure;ti, 2001.
„PACE”: ”Two Views on
the Role of Kin States in Protection of Minorities”, 2001, https://
www.egroups.com/group/balkanhr
RFE/RL Newsline, 2001.
Rompres, Bucureşti, 2001
168 óra, Budapesta, 2001.
NOTĂ
* Autoarea
doreşte să mulţumească editorului EEP, Michael Shafir, pentru faptul că i-a
semnalat
acest articol.
Traducere de Doina Baci
Klara KISS-KINGSTON, absolventă a Facultăţii de ştiinţe Umane din Londra. În perioada
1986-1994 a fost analistă la Radio Europa Liberă, după
care a lucrat ca jurnalistă independentă.
Este coautoarea cărţii „A
Száműzetés nagyjai”. Marx, Engels és a magyarok, este în curs de
elaborare
o cronologie a evenimentelor din Europa Centrală şi de Est şi din fosta Uniune
Sovietică din perioada 1989-1994.
Klara Kiss-Kingston, The Hungarian
Status Law, studiu publicat în RFE/RL East Euro-
pean
Perspectives nr. 9/2001 şi preluat cu permisiunea editorilor.