Metamorfozarea identităţii austriece

Katalin Szujer

„Individul şi comunitatea – fie vorba de o aşezare, de o familie, de o mişcare politică sau de o comunitate naţională – trebuie  să-şi proptească piciorul în vremelnicia  istoriei şi să aibă şansa ca prin valurile zbuciumate ale schimbărilor să-şi poată defini propria esenţă şi calitate socială.” (Ferenc Pataki)

Introducere

În interpretarea mea, într-o primă abordare, identitatea înseamnă corespondenţa, identificarea cu noi înşine. Exprimă faptul că indivizii nu pot fi confundaţi unul cu celălalt, că sînt deosebiţi. Totodată, înseamnă apartenenţă, limitare şi recognoscibilitate. Ea aparţine nu numai indivizilor, ci şi grupurilor, comunităţilor, naţiunilor, iar simbolul central al identităţii unui grup este denumirea. Denumirea trimite, de obicei, la o anumită calitate, denumirea de „Austria” însă nu semnifică altceva decît populaţia care trăieşte acolo, care apare într-un document din 996 sub denumirea de „Ostarricchi”¹, iar în secolele ulterioare devine o entitate independentă de bavarezul „Ostland” (teritoriul răsăritean). Din veacul al XIII-lea însă intră în istorie ca trib germanic.²

Oare pentru austrieci în ce măsură reprezintă autoidentificarea o problemă? Cercetările actuale demonstrează că acest lucru nu mai constituie o problemă de vreme ce majoritatea austriecilor se autodefinesc drept austrieci, iar după aderarea la Uniunea Europeană³ se consideră parţial europeni. Răspunsul însă nu a fost întotdeauna atît de univoc, deoarece destinele Austriei şi Germaniei s-au împletit multă vreme. Relaţia lor a oscilat de-a lungul timpurilor între extreme sugestiv exprimate prin termeni ca „Grosser Bruder” (fratele mai mare) şi „ Verfreudete Nachbar” (vecini înstrăinaţi). Finalul relaţiei lor istorice s-a caracterizat prin faptul că Austria a încercat să evadeze din umbra marelui vecin.

Identitatea este o noţiune relativ nouă; ea a fost introdusă în anii cincizecişaizeci de către Erikson. Astăzi a devenit tema favorită a multor publicaţii şi conferinţe ştiinţifice. Analiza conceptului are loc însă de cele mai multe ori la modul general. Tocmai din această cauză voi încerca să îi prezint prin intermediul unui exemplu concret caracterul complex şi contradictoriu. În prima parte a lucrării voi prezenta evoluţia identităţii austriece pe anevoiosul drum parcurs de la Habsburgi pînă în zilele noastre. În cea de a doua parte voi încerca să reliefez unul dintre elementele cele mai interesante ale identităţii austriece, relaţia faţă de limba germană, întrucît „Apartenenţa la o comunitate lingvistică este un factor determinant al formării identităţii.”⁴

Evoluţia „conştiinţei de austriac”

„Începutul căii care duce la statutul de cetăţean al lumii este marcat

de conştiinţa propriei identităţi...O identitate sigură şi autonomă poatefi bazată

doar pe acceptarea integrală – fără modificări şi fără tăinuiri – a istoriei naţiunii.”

(Ernst Bruckmüller)

Bruckmüller, prin „conştiinţa de austriac” înţelege o conştiinţă colectivă identică cu memoria culturală, prin intermediul căreia austrecii se consideră austrieci.⁵ Această conştiinţă colectivă s-a modificat dramatic de-a lungul vremurilor: s-a deosebit în funcţie de situaţia socială a adepţilor (sau a criticilor) acesteia, forţa (sau tocmai slăbiciunea) expresiei sale a variat în funcţie de teritoriu, instrumentariul simbolic al conştiinţei colective a fost diferit de la o epocă la alta. Identitatea naţională înseamnă identificare personală cu naţiunea.⁶ Putem vorbi de identitate austriacă din clipa în care acest rol important este îndeplinit de „conştiinţa de austriac”. Să trecem în revistă îndelungatul proces care a dus în final la formarea identităţii naţionale austriece.

Perioada Imperiului Habsburgic

În perioada războaielor secolelor XVIII-XIX, părţile beligerante trebuiau distinse într-un fel. Pe atunci „austriecii” se identificau în mod univoc drept germani, dar tot germane erau percepute şi popoarele învecinate care, adesea, luptau împotriva lor. Se identificau drept germani din punct de vedere lingvistic, dar se distingeau totuşi de germanii din Imperiul German. Demararea procesului prin care a început separarea celor două state germane poate fi observată în secolul XIX. Una era ramura „germană imperială”, reprezentată prin simboluri ca Martin Luther, dinastia Hohenzollern, Friedrich cel Mare, Bismarck etc, iar cealaltă era ramura „germană austriacă”, care avea drept figuri centrale pe Habsburgi, pe prinţul Eugen de Savoya şi pe Grillparzer. Schiller şi Goethe reprezintă cea de-a treia expresie a identităţii naţionale, avînd mai multe planuri şi deosebindu-se radical de cele anterioare.

În Monarhia Austro-Ungară conştiinţa naţională „germano-austriacă” fusese definită de doi factori: unul derivat din dinastie, celălalt din legătura culturallingvistică „germană”. Din conştiinţa germană lipsea recunoaşterea ramurii austriece. Se formase deci un „Bismarckreich” (naţiunea germanilor din imperiu) şi un „Donaumonarchie” (naţiunea germanilor austrieci). În cea din urmă se amestecase patriotismul de stat cu conştiinţa cultural-lingvistică germană. Figura centrală a identităţii monarhice devenise împăratul Franz Josef. În cadrul conştiinţei naţionale germano-austriece puteau fi sesizate deosebiri regionale şi sociale în privinţa adeziunii faţă de germanitate. În rîndurile elitei instruite această adeziune a devenit relativ puternică.

Prima Republică şi statul corporativ (1933-1938)

În 1918, odată cu destrămarea Monarhiei Austro-Ungare, a cîştigat teren adeziunea faţă de germanitate. Explicaţia acesteia rezidă în şocul datorat destrămării Monarhiei cînd a fost abandonată componenta austriacă a identităţii naţionale şi – în ciuda presiunii Tratatului de la Versailles – a crescut simpatia faţă de Reich-ul German.

Procesul poate fi interpretat şi ca o abandonare a propriei identităţi de către austrieci, o criză de identitate. El se reflectă şi în dezbaterile din jurul denumirii ţării. Denumirea de „Österreich” nu figura printre recomandările politicienilor. Austria redusă de la Monarhie la republică a devenit un stat „pe care nu l-a dorit nimeni...”⁹.

În faza democratică a Primei Republici¹⁰, politicienii au încercat să pregătească poporul pentru Anschluss (mai ales prin instituţiile de învăţămînt, prin sublinierea trecutului comun cu Germania), deoarece îşi imaginaseră viitorul împreună cu Germania.

Cu toate acestea, în republica alpină s-a dezvoltat un nou patriotism austriac: în 1923 a apărut o carte redactată de S.L. van Looy, care prezenta avantajele Austriei, frumuseţile naturii, istoria şi cultura ţării. Aceşti factori au jucat indiscutabil şi mai tîrziu un rol important în fundamentarea conştiinţei naţionale austriece. La începutul anilor ’20 şi inventatorii austrieci ajunseseră în centrul atenţiei publice. În cea de a doua parte a deceniului, prin intermediul unor cărţi cum ar fi „Ewiges Österreich” (Austria eternă,) s-a produs şi un fel de consolidare mentală.

Reducerea Austriei la un stat mic a zdruncinat „conştiinţa de austriac”. Puternica moştenire culturală însă a contribuit în mare măsură la refacerea conştiinţei unei identităţi ce suferea de lipsă de încredere în sine. Un rol important l-a jucat Festivalul de la Salsburg, care a contribuit la refacerea imaginii de naţiune culturală a Austriei. Rolul principal a fost asumat de muzică. 1928 a fost An Schubert, de exemplu. Wiener Zeitung scria în noiembrie 1928 că „...mica noastră Austrie poate rămîne în lumea artelor o mare putere, o metropolă în imperiul melodiei...”¹³.

Oratoriile lui Haydn (Creaţiunea, de exemplu) simbolizau caracterul specific austriac al naţiunii. Instrumentarul acestei simbolistici se întorcea pînă la perioada habsburgică¹⁴: se făceau dese referiri – în primul rînd prin intermediul operetelor – la Monarhie, ca la „marea Austrie”. „Culturile naţionale sînt înclinate uneori să dea ceasul înapoi şi să se reîntoarcă în acel «timp pierdut» cînd naţiunea era «grandioasă», şi sunt tentate, totodată, să refacă identităţile din trecut.”¹⁵

Conştiinţa naţională austriacă a fost formulată cel mai pregnant în perioada statului corporatist (tocmai cînd Prima Republică putea fi considerată mai puţin democratică), deoarece obiectivul clasei politice austriece era ca ţara să se distanţeze de Germania naţional-socialistă. Austria era privită şi în acea perioadă ca ţară germană, dar în scopul legitimării sistemului fusese folosit faptul că Austria avea o istorie distinctă, ceea ce constituia o diferenţă faţă de perioada 1919-1932. „Dictatura austro-fascistă din Austria îşi propusese să creeze «o Germanie mai bună»”¹⁶. Au apărut publicaţii¹⁷ care propuneau ca distanţarea de Germania să se reflecte şi în cadrul învăţămîntului. Şi în viaţa muzicală apăruseră tot mai intens acele motive care întăreau conştiinţa naţională austriacă.¹⁸ Chiar înainte de Anschluss se făceau eforturi pentru a demonstra că Austria era „Germania mai bună”.¹⁹

Perioada imperiului hitlerist

În martie 1938 a dispărut complet conştiinţa naţională austriacă care începuse să se înfiripe în anii precedenţi. Austria era atunci doar de domeniul trecutului. Începînd din 1939 însă, se poate observa apariţia unei frustrări izvorîte din distincţia dintre „Altreichsdeutschen”²⁰ şi „Ostmärkern”²¹, fireşte nu la nivelul publicisticii oficiale, ci în practica socială cotidiană.

În perioada naţional-socialismului s-au format mai multe conştiinţe naţionale austriece:

-   „Un sfert din populaţia adultă a Austriei devenise membră a partidului naţional-socialist şi mulţi au crezut în «visul german» pînă în momentul cînd a devenit evident că acest vis duce în mod inevitabil la catastrofă.”²²

-   Şi în cadrul partidului putea fi sesizată antipatia „austro-germanilor” faţă de germanii din Reich, lucru dovedit atît de unele rapoarte ale ofiţerilor SS, cît şi de numeroase memorii.²³ Ei îşi puneau întrebarea dacă chiar doreau acele războaie sîngeroase împotriva altor popoare, iar în rîndurile celor care şi-au dat seama că nu asta doriseră, a crescut nu numai decepţia, ci şi conştiinţa identităţii austriece.

-   Şi exista un segment important şi al acelora care respingeau naţionalsocialismul, Anschluss-ul, „germanitatea”, „Führer-ul”, partidul, războiul, intruşii germani neaveniţi. Deşi „tendinţele austrofile” nu erau radicale, atinseseră nivelul de importanţă care să le facă să fie urmărite cu atenţie de nazişti. Manifestaţii sentimentale mai puternice au avut loc cu ocazia meciurilor de fotbal din anii ’40’41, sau cu ocazia spectacolului piesei lui Grillparzer de la Burgtheater din 1940, cînd la jurămîntul regelui Rudolf („...să dăinuie justiţia şi dreptatea pe întregul spaţiu german...”) publicul a răbufnit în ovaţii.²⁴

Aceste deosebiri naţionale ascunse s-au păstrat, în ciuda rezultatului de 99,9% a referendumului din 10 aprilie 1938. De fapt, nu se pot determina adevăratele cauze ale acestora: forma de atunci a conflictului austro-german izvorît din secolul XIX, conştientizarea de către naţional-socialiştii austrieci că nu ei sînt beneficiarii schimbării de regim din 1938 sau o frustrare colectivă.

O nouă dimensiune a conştiinţei naţionale austriece latente a constituit-o uriaşa popularitate a filmului austriac din anii ’40. În cuvintele regizorului Willi Frost: „Patria mea a fost ocupată de naţional-socialişti, aşa că munca mea constituia un fel de protest tăcut în conştiinţa publică. Pare grotesc, dar în realitate filmele mele austriece s-au impus tocmai atunci cînd Austria a încetat să mai existe.”²⁵

Aparent, faptul că filmele austriece se bucurau de o astfel de popularitate în această perioadă era contrazis de votul aproape unanim al austriecilor cu cîţiva ani mai de vreme pentru Anschluss. Nu putem susţine că identitatea austriacă a fost creată de aceste filme, dar prin faptul că au ajuns la mase largi populare, au jucat în mod cert un rol de diseminare a identităţii.

Cînd, la un an şi jumătate de la Anschluss, Hitler a atacat Polonia, austriecii şi-au dat seama că promisiunea conform căreia îi aşteaptă pacea şi un viitor luminos fusese deşartă. „Această decepţie, respectiv tutela Berlinului în Austria, a condus la întărirea conştiinţei identităţii austriece. După război se putea auzi adesea că identitatea austriacă s-a născut pe aleile lagărelor de concentrare.”²⁶ În lagărele de concentrare reprezentanţii diferitelor partide ajunseseră într-adevăr în aceleaşi barăci. Puteau deci nădăjdui împreună că, dacă regimul nazist va lua sfîrşit, va exista din nou o Austrie independentă.

Mitul (sacrificiului) „Opfer”

Faptul determinant al identităţii Celei de a Doua Republici de după războiul mondial l-a constituit constatarea capitolului corespunzător al Declaraţiei de la Moscova din 1943 prin care se sublinia că poporul austriac a fost prima victimă a Germaniei naziste.²⁷ Aceasta a exercitat pînă în zilele noastre o influenţă puternică asupra evoluţiei identităţii austriece.

Crearea mitului „Opfer”

Obiectivul principal al clasei politice din Austria după 1945 nu era explicarea naţional-socialismului, ca parte a memoriei naţionale austriece, ci împăcarea taberelor politice opuse care, începînd cu anii ’20, se confruntaseră nu numai politic, dar, după dizolvarea parlamentului, prin intermediul unor organizaţii paramilitare, chiar şi printr-un sîngeros război civil.

Istoria Austriei, şirul evenimentelor a fost determinat în bună măsură de factori externi. După 1945 nu era deloc clar dacă Aliaţii vor pune bazele reconstrucţiei politice a ţării pe clauza „Opfer” (a victimei) conform Declaraţiei de la Moscova din 1943 sau pe clauza „Mitverantwortung” (a tragerii la răspundere).²⁸

Fusese clar încă de pe vremea guvernului provizoriu al lui Renner că elita politică din SPÖ (Partidul Socialist din Austria), ÖVP (Partidul Popular din Austria) şi KPÖ (Partidul Comunist din Austria) vor opta pentru „doctrina victimei”.²⁹ Atît Războiul Rece cît şi starea catastrofală a economiei au contribuit la atenuarea transformării diferenţelor doctrinare „victimă/făptaş” într-un „mainstream” social. Un rol important a fost jucat în acest sens în primii ani de după război de media, de elita juridică şi politică.

Cea de-a Doua Republică se bazează, de fapt, nu atît pe consensul fondator al democraţilor antifascişti, cît mai ales pe mitul „Opfer”, pe trecerea sub tăcere a trecutului nazist şi respingerea responsabilităţii. „Mitul victimei” a fost inclus dealtfel în mod oficial şi în Declaraţia de Independenţă din 27 aprilie 1945. Cu ajutorul acestui mit a fost posibilă împiedicarea identificării cu istoria catastrofală a Germaniei. Austria fusese victima nazismului, austriecii slujind în armatele lui Hitler pentru că nu avuseseră de ales. Potrivit acestei idei, peste 600.000 de cetăţeni austrieci au intrat în partidul nazist numai din considerente oportuniste, iar în 1938 au sărbătorit Anschluss-ul în Heldenplatz, pentru că nu puteau face altfel. Construcţia identitară austriacă care a determinat în mod hotărîtor viziunea istorică a austriecilor începe să se contureze în mod clar începînd cu anii ’50, fiind influenţată de condiţiile războiului rece în care anticomunismul avea prioritate faţă de prelucrarea politică a trecutului.

Trecerea sub tăcere nu a avut la început un caracter general. După 1945 s-au desfăşurat sub controlul Puterilor Aliate o serie de procese antinaziste ce au dus la condamnări mai mult sau mai puţin grave, care au fost executate. Membrii partidului nazist îşi pierduseră pentru mai mulţi ani dreptul de vot. După declanşarea Războiului Rece însă aceste măsuri au fost sistate. Mormintele au fost acoperite de pămînt, iar consensul în tăinuirea trecutului a fost garantat prin susţinerea democraţiei reprezentative. Astfel a fost împiedicată apariţia ulterioară a unor elucidări concluzive şi a fost definită conştiinţa istorică austriacă.

Cîteva observaţii critice

Puterile Aliate au găsit forţe democratice nesemnificative în momentul intrării în Austria, în acelaşi timp au întîmpinat doar o rezistenţă sporadică, ceea ce este adus drept argument de partea austriacă în demonstrarea existenţei identităţii austriece deja în acel moment. Această identitate însă se bazează pe o eroare:

1. Între realitatea istorică (tabăra surprinzător de mare a celor care au ovaţionat Anschluss-ul, înflorirea antisemitismului în Austria) şi mitul „Opfer”, care servise drept fundament al identităţii austriece, există o contradicţie majoră.

2. Conferinţa miniştrilor de externe de la Moscova, prin declararea statutului de „victimă”, nu urmărise rezolvarea situaţiei postbelice a Austriei, ci a servit doar ca instrument propagandistic. Speraseră ca în acest fel rezistenţa austriacă să devină mai eficientă.³¹

3.Obiectivul guvernului austriac de a evita introducerea responsabilităţii Austriei pentru faptele naziste în Tratatul de pace fusese obţinut prin afirmarea faptului că, la fel ca toate populaţiile ocupate militar, şi austriecii au fost nevoiţi să se supună forţei militare (la război „au participat austriecii, nu Austria”³²).

4.Cînd în 1953 Conferinţa Revendicărilor Evreilor a pretins reparaţii de la Austria (ca şi de la Germania mai devreme), austriecii au ales iar calea mai uşoară, respingînd aceste revendicări în numele rolului de victime.

5. Actorii politici au reuşit să joace cu succes rolul de victimă pînă în 1986, instituţiile internaţionale fiind ocupate cu teritoriile germane unde încercau să prelucreze trecutul nazist. Acest lucru ar fi trebuit să se întîmple şi în Austria.

6. Brigitte Hamann, în cartea sa „Viena lui Hitler”³³, cercetînd lumea publicaţiilor vieneze, a ajuns la teoria că rădăcinile naţionalismului rasist german se întind pînă la Monarhia Austro-Ungară. Din ordin imperial scrierile naţionaliste şi antisemite germane fuseseră interzise din motive politice, asemenea literaturii cehe şi italiene de orientare naţională, deoarece acestea ar fi atentat la bazele construcţiei tradiţionale ale Monarhiei. Această interdicţie contrazicea de fapt modelul statului multinaţional habsburgic în care diferitele etnii şi popoare ar fi convieţuit în pace. În locul acestuia putem vorbi mai de grabă de forma dezvoltată a unui model supranaţional coercitiv, care s-a destrămat în urma primului război mondial. Ceea ce a rămas în urma acestei destrămări a fost o ţară mică de limbă germană, înarmată doar cu încrederea în propriile forţe. Moştenise doar cenuşa identităţii istorice a Monarhiei Austro-Ungare, care în loc de bază politică reală avea doar forţă culturală. Trebuie să facem însă distincţie între această identitate istorică şi austriecii care peste tot în lume erau reprezentanţi de seamă ai identităţii austriece în exil.

7.Trebuie să amintim în acest punct şi originea austriacă a lui Hitler. Puterea politică a fost obţinută de la germani, despre care poporul austriac nu mai vroia să audă după 1945.

8.Fapt este că structurile de stat austriece fuseseră anulate de către naţionalsocialişti, fiind astfel anulată independenţa statului austriac. Totodată este îndeobşte cunoscut faptul că majoritatea populaţiei se considerase ca făcînd parte din Cel de-al Treilea Reich, iar austriecii au participat la acţiunile militare.

9.Social-democraţii fuseseră încă de partea unităţii germane în perioada premergătoare Anschluss-ului, inclusiv Karl Renner, primul cancelar al Celei de-a Doua Republici.

În deceniile care au urmat războiului, politica „căii separate” a Austriei a fost apreciată destul de negativ în Germania: bazîndu-se pe teoria „trei state, două naţiuni, un singur popor”³⁴, după unele opinii germane, în 1945 Austria, repudiind istoria „comună” cu Germania, fugind de responsabilitate, prezentîndu-se drept teritoriu ocupat de Germania, s-a sustras consecinţelor negative ale perioadei 1938-1945, Germania fiind astfel singura care a fost condamnată pentru faptele naziştilor. Altfel spus, Austria abandonase poporul german. Exista suspiciunea că Austria s-a cramponat de teoria statului independent tocmai din asemenea motive oportuniste. Cea de-a Doua Republică se bazează astfel pe o minciună istorică, pe teza conform căreia ea este prima victimă a agresiunii hitleriste. Tratatul de stat şi neutralitatea au simbolizat separarea Austriei de calea germană, lucru ce nu a fost înţeles niciodată de partea germană, fiind primit cu suspiciune şi invidie. Astfel Adenauer a încercat să împiedice, respectiv să tergiverseze încheierea tratatului de pace, iar politica germană, recunoaşterea neutralităţii.

Totuşi, nu numai victimă?

În memoria Celei de-a Doua Republici, anul 1945 semnificase pînă în anii ’80 „ora zero”³⁵, respingînd astfel orice acuzaţie de complicitate cu nazismul. La elaborarea mitului „Opfer” lucraseră simultan personalităţi atît de diferite ca Otto de Habsburg sau comunistul Ernst Fischer³⁶. Otto de Habsburg considerase drept o inepţie acuzaţia de crimă de război împotriva Austriei, iar Ernst Fischer, ca emigrant sovietic, se străduia să definească conceptul de naţiune austriacă. Încercarea Austriei de a se eschiva de responsabilitatea catastrofei produse de naţiunea germană s-a dovedit a fi fost deşartă. Acest lucru este subliniat de reacţia internaţională vehementă în cazul Waldheim³⁷, respectiv reacţiile la succesele electorale ale lui Jörg Haider.

Expoziţia din 1984 referitoare la războiul civil din 1934 a marcat în mod simbolic marginalizarea priorităţii războiului rece în politica austriacă. În schimb, au revenit în prim plan tot mai intens acele „pete negre” ale memoriei colective care, în memoria individuală, fuseseră prezente tot timpul. Un rol important a jucat în acest sens şi noua orientare a gîndirii internaţionale. Înfiinţarea Muzeului Memorial al Holocaustului de la sfîrşitul anilor ’70 a constituit semnalul schimbării poziţiei americane, în urma căruia ororile naţional-socialismului au ajuns în centrul atenţiei publice. Acest lucru a influenţat şi viaţa politică austriacă. În 1945 înseşi Statele Unite priviseră Austria ca pe o victimă, rol care în anii ’80 s-a modificat semnificativ.

Cazul Waldheim a constituit prima ocazie cu care Austria a fost nevoită să se confrunte cu partea întunecată a propriului său trecut. Waldheim a declarat că nu a făcut altceva în timpul războiului decît ceea ce făcuseră şi sutele de mii de austrieci: îşi îndeplinise datoriile militare.³⁸ Această mărturie a zguduit valabilitatea concepţiei istorice tradiţionale din Austria. Efectul său a fost deosebit de puternic în două domenii: în istoriografie – unde se poate vorbi în urma acesteia de o schimbare de paradigmă –, şi în discursul politic public (în care a apărut o anume sensibilitate faţă de evenimentele din perioada nazistă).

Societatea austriacă reacţionează tot mai puternic la procese internaţionale cum ar fi creşterea interesului global pentru memoria trecutului. Acest lucru nu înseamnă că odată cu apariţia ideii de „political correctness”³⁹ s-ar fi schimbat şi memoria istoriei naţionale, mai ales că cea care reacţionează în acest domeniu este în primul rînd elita politică, nu o dată din considerente pur oportuniste de a preîntîmpina eventualele dezavantaje economice sau politice.

Scenariul memoriei colective nu este scris în definitiv de politică şi nu este predat în şcoli, ci este modelat de familie şi de mediul personal. Perioada de informare/popularizare – în domeniul antisemitismului şi a naţional-socialismului – a anilor ’70-’80 însă a avut un efect funcţional pozitiv şi prin trezirea din hibernare a istoriografiei.

Astăzi mulţi consideră şi în Austria că Cea de-a Doua Republică este clădită pe fals şi minciună. În opinia lor, cei responsabili au indus în eroare timp de decenii propria populaţie şi lumea externă susţinînd că Austria a fost victimă a regimului nazist, nefăcîndu-se nici o încercare de reconsiderare a trecutului. Reprezentanţii de seamă ai acestei teorii sunt Josef Haslinger şi Robert Menasse. Opinii similare vom putea găsi şi la alţi jurnalişti, publicişti, politologi, istorici care şi-au asumat un rol imens în procesul de popularizare: Hermann Langbein, Anton Pelinka, Nadine Hauer, Elfriede Jelinek, Gerhard Botz şi mulţi alţii.⁴⁰

Şi în opinia lui Anton Pelinka⁴¹, identitatea austriacă s-a format sub imperiul evadării de responsabilitatea germană, căci Austriei îi convenise să nu fie germană. În 1989, aflată în faţă reunificării germane, s-a confruntat cu o nouă încercare.

Declaraţia lui Haider, prin care naţiunea austriacă fusese numită „monstru ideologic”, a tulburat profund spiritele. S-a conturat opinia conform căreia Austria ar fi fost dominată de oportunism, metode balcanice, fugă de muncă şi anarhie. Aceste manifestări negative nu au atras însă nişte schimbări pozitive, nu au atras idei contrare lor. O caracteristică a Austriei a rămas dispreţul de sine, ceea ce a dus la supraevaluarea vieţii din Germania. Acolo e mai bună presa, cultura dezbaterii, viaţa politică este mai curată şi mai deschisă, oamenii sunt mai harnici, iar cei care se ocupă de confruntarea cu trecutul, fac o treabă mai substanţială.

Discuţiile legate de naţional-socialism din ultimii ani au luat o întorsătură interesantă: nu mai domină „mainstream”-ul conform căruia societatea austriacă a căzut victimă Germaniei naziste, ci accentul s-a mutat pe caracterul de stat mic al Austriei deoarece, pe măsură ce identitatea austriacă a atins un nivel mai dezvoltat, a devenit tot mai inutilă referirea la doctrinele de după cel de-al doilea război mondial.

Pentru prima oară Kurt Waldheim s-a pronunţat asupra rolului adevărat al Austriei în cel de-al doilea război mondial în martie 1988, cu ocazia celei de-a cincizecea aniversări a Anschluss-ului.⁴² Cu această ocazie a cerut iertare pentru ororile comise de naziştii austrieci şi a recunoscut vinovăţia Austriei. La 8 iulie 1991, cancelarul federal Vranitzky a declarat în Israel, de asemenea, responsabilitatea parţială a Austriei (ca stat) şi a poporului austriac pentru durerile incomensurabile provocate unor oameni.⁴³ Acestea au fost urmate de declaraţii politice similare în anii ’90. În 1993 circa 81%⁴⁴ din populaţia austriacă a fost de acord cu aceste discursuri demascatoare, cu faptul de a-şi cere iertare. În 1995 a fost înfiinţată Fundaţia Victimelor Nazismului din Republica Austria. În 1998 a luat fiinţă o comisie de istorici pentru studierea aprofundată a trecutului. La începutul noului mileniu au fost ridicate numeroase monumente în memoria victimelor nazismului. La alegerile din octombrie 1999 au ieşit victorioşi ÖVP şi FPÖ. FPÖ reprezintă o forţă politică care se opune orientărilor născute din dezbaterile istoriografice demarate în anii ’80 (adică recunoaşterii şi prelucrării faptului că mulţi austrieci au comis fapte reprobabile în cel de-al doilea război mondial). Acest partid transformat în 1956 din VdU (Verein der Unabhängigen) într-un FPÖ „naţional-liberal”, mai apoi radical populist, nu mai reprezenta deja linia Germaniei Mari, pe aceasta o depăşise. La începutul noului mileniu a putut face ceea ce nici un alt partid austriac nu şi-ar fi putut permite: să ridiculizeze identitatea de după 1945.

Conştiinţa austriacă după 1945

Cu mitul „Opfer” începuse intreprinderea al cărei obiectiv era construcţia identităţii austriece prin mijloace nu atît clarificatoare, cît mai ales selective şi creatoare de confuzii. „Este legitimă citarea lui Ernest Renan, după care în formarea identităţilor naţionale un rol important poate fi jucat nu numai de memoria colectivă, ci şi de «amnezia colectivă»”.⁴⁵

Conştiinţa identitară austriacă de după 1945 nu a constituit doar un prilej de a beneficia de şansa oferită de puterile aliate învingătoare, chiar dacă s-a întîmplat adesea ca cineva care în 1938 s-a considerat german să-şi schimbe brusc „profilul”. Puteau să revină acei care fuseseră pensionaţi de naţional-socialişti. Crearea încrederii în existenţa unui stat comun, în care rolul vechii conştiinţe naţionale „austriaco-germane” era doar parţial, devenise o sarcină a Republicii.⁴⁶

Transformarea Austriei în „patrie” a fost înlesnită de faptul că – cu excepţia imnului – au fost preluate multe din simbolurile Primei Republici⁴⁷; cu toate acestea, au planat încă multă vreme îndoieli asupra identităţii naţionale austriece. Din rîndul partidelor ÖVP şi KPÖ s-a sprijinit ideea identităţii separate, socialiştii (SPÖ) rămînînd mai sceptici. Ernst Fischer (KPÖ), în anii de după 1945, a reprezentat cel mai înverşunat cauza Austriei, opunîndu-i-se socialistului Erwin Scharffal⁴⁸ (SPÖ).

„Dacă subliniem din nou şi din nou că nu suntem un al doilea stat german...nu am fost niciodată şi nici nu dorim să fim vreodată, nu suntem altceva decît austrieci şi asta dorim din toată inima, cu pasiune...atunci acest lucru nu poate fi o invenţie...” – citează Bruckmüller din discursul cancelarului Leopold Figl din decembrie 1945.⁴⁹

Cei care subliniaseră existenţa Austriei independente puteau recurge la simbolistica ideii aşa-zisei Austrii „Ständestaat“⁵⁰. Redactorii revistei „Österreichische Monatshefte”⁵¹ îşi exprimaseră încă din 1945 opinia că Austria este independentă.

Dincolo de aceasta, Ernst Josef Görlich (ÖVP) explicase fundamentarea independenţei pe simplul fapt că, dacă în conştiinţa populaţiei se formează o nevoie, o voinţă de independenţă, acest lucru este suficient pentru a o obţine.⁵²

Sărbătorile naţionale se leagă de obicei de comemorarea părinţilor întemeietori ai naţiunii, de revoluţii sau războaie victorioase. Istoria Austriei însă nu abundă în astfel de evenimente memorabile, cu atît mai puţin în cele care ar putea avea o semnificaţie colectivă valabilă pentru întreaga ţară. Celei de-a Doua Republici îi venise ca o mănuşă faptul că tocmai la 1 noiembrie 1946 se împliniseră 950 de ani de la emiterea primului document istoric (şi totodată a celui mai vechi document scris) prin care Otto al III-lea donase provincia „Ostarrichi” (Österreich – Austria) lui Friesing zu Neuhofen.⁵³ Această dată devenise atunci prima sărbătoare naţională austriacă instituită în mod conştient. În discursul său din 26 octombrie 1946 cancelarul Renner sublinia că austriecii posedă o individualitate diferită faţă de alţii şi declarase Austria drept stat separat. El amintea printre altele că, în pofida limbii comune, şi elveţienii sunt capabili să se declare drept o naţiune separată de Germania, astfel că nici pentru Austria nu poate fi un impediment acest lucru.⁵⁴ Austria îşi găsise în sfîrşit actul întemeietor materializat în documentul „Ostarrichi”.

Festivităţile din 1946 semnalaseră despărţirea de fantasmagoriile Germaniei Mari. Întrucît prezentul funcţionează în istorie ca memorie a unei entităţi sociale (familie, ţară, stat, naţiune...), găsirea simbolurilor definitorii din istoria austriacă devenise o nouă sarcină. Portofoliul cultural şi educaţional fusese obţinut în 1945 de KPÖ. Acest partid, împreună cu ÖVP, sprijinise construcţia identitară a austriecilor, iar prin intermediul puterii exercitate în cadrul acestor portofolii şi-au putut afirma obiectivul. În cadrul acestui proces, evocarea frumuseţilor peisajului austriac s-a dovedit a fi fost un factor excepţional, ocazia nefiind omisă în construcţia identitară nici în timpul Primei Republici. Iată, de exemplu, titlul unei cărţi ilustrate: „Austria ca tezaur”⁵⁵. Încercările în elaborarea noii identităţi austriece au fost multiple, nefiind ignorate nici resursele mai vechi. După cel de-al doilea război mondial muzica a căpătat din nou un rol special în consolidarea „conştiinţei de austriac”. Pentru clasa politică turneele din străinătate ale Operei de Stat din Viena sau ale Filarmonicii Vieneze, păstrarea tradiţiei balurilor Operei sau ale Filarmonicii au constituit un bun prilej de propagandă.⁵⁶ Industria cinematografică şi-a adus contribuţia prin realizarea filmelor dedicate lui Mozart.⁵⁷

Pe lîngă muzică, cinematografia şi peisajul austriac ca mijloace de formare a identităţii, la sfîrşitul anilor ’40 – începutul anilor ’50 sportul s-a bucurat de o enormă popularitate, devenind expresia vivacităţii şi a succeselor naţiunii. Drept rezultat s-a format sentimentul apartenenţei comune, creîndu-se acele prilejuri speciale la care cetăţenii tinerei republici puteau să se raporteze cu mîndrie, avînd avantajul că naşterea lor nu se datorează unor decizii venite de sus, ci unui sentiment răspîndit şi dezvoltat în sînul maselor largi. ⁵⁸

Rolul principal a fost jucat mai ales de fotbal, box, ciclism, iar mai tîrziu de schi. Rolul jucat de presă în popularizarea acestuia a fost de asemenea important. Fotbalul însă nu şi-a îndeplinit funcţia sperată fiind identificat mai ales cu Viena şi împrejurimile sale, nefiind capabil să desăvîrşească funcţia unificatoare a identităţii austriece. Manifestările sportive ascundeau totuşi posibilităţi importante, oferind acele ocazii rare în care populaţia se putea întîlni cu alte popoare, îşi putea exprima deosebirea faţă de acestea, modelîndu-şi astfel propria imagine, propria identitate. Era singurul domeniu neproblematic (nefiind interpretat ca o manifestare negativă a naţionalismului) în care îşi putea exprima sentimentele naţionale. În timp ce în Prima Republică sportul constituise o expresie a germanităţii, în Cea de-a Doua Republică el a contribuit mai degrabă la întărirea identităţii austriece separate deoarece:

1. A contribuit la conştientizarea frontierelor teritoriului istoric al naţiunii, la configurarea patriei.

2. A creat ocazii, ulterior reproductibile în memorie, care prin repetiţie putea deveni chiar legende.

3. Sportul de masă înseamnă totodată cultură de masă.

4.  Conţine pentru fiecare participant nişte reguli: reguli de joc şi reguli de comportament care trebuie respectate.

5. Sportul are şi caracteristici economice.

Dincolo de popularitatea sportului, nu a lipsit nici utilizarea instrumentelor creatoare de identitate venite de sus. Austriecii vroiau să se rupă pe toate planurile cu germanitatea. Una dintre măsurile cele mai importante în acest sens a fost delimitarea dintre limba austriacă şi cea germană. În acest scop a apărut la începutul anilor ’50 Dicţionarul austriac, devenit obligatoriu în toate şcolile printr-o hotărîre ministerială⁵⁹, în loc de Regulile ortografiei şi vocabularul limbii germane. Dicţionarul cuprindea termeni din domeniul vieţii cotidiene cum ar fi gospodăria, industria, economia, tehnica, sportul, tradiţiile şi activităţile rurale. Legea avea şi o dimensiune anecdotică, răspîndindu-se pentru o vreme şi termenul de „Sprachpolizei” (poliţie lingvistică). „Reforma lingvistică” fusese începută cu modificarea ortografiei şi ortoepiei. La întrebarea privind noţiunea de „stat naţional”, dicţionarul răspundea astfel: „un stat în care locuieşte în general o singură naţiune (popor)”⁶⁰. Un popor austriac „unitar” deci, care pe de o parte nu dorea să existe nici o paralelă între propriul său trecut şi trecutul naţional-socialist, pe de altă parte respingea orice perspectivă multiculturală.

„Eforturile lor de delimitare faţă de germani a dus la excese de-a dreptul ridicole, cum ar fi de exemplu înlocuirea termenului «german» din sintagma «oră de limba germană» cu denumirea de «limba de predare» (Unterrichtssprache).”⁶¹

Obiceiurile şi tradiţiile, viaţa la ţară, muzica de fanfară şi portul popular, iată pietrele de construcţie cele mai populare ale identităţii austriece. Moştenirea culturală nu trebuia modificată prea mult, dar a trebuit să fie îndepărtate mari cantităţi de materiale de propagandă naţional-socialiste din biblioteci după 1945.

„Stafia germană” fusese îndepărtată, însă elementele populare, xenofobe, rasiste şi antisemite îşi puteau continua activitatea din umbră. Un Haider nu a fost nevoit să depună eforturi deosebite pentru ca, rupînd cu ideea comunităţii culturale germane (din perspectiva căreia denumise identitatea austriacă drept monstruoasă), să devină reprezentantul acceptat al orientării ideologice a partidului naţional austriac. A apelat, nu fără succes, la acea ideologie moştenită, care a transformat sentimentele naţionale austriece în forţă politică activă în care dominau ignoranţa, xenofobia, declararea lui „Abia acum începe cu adevărat...”, unde istoria refulată obţine brusc o brutală şi apăsătoare actualitate în argumentaţie.

Eforturile depuse pentru consolidarea identităţii austriece, roţile dinţate ale mecanismului obnubilării începuseră să scîrţîie începînd cu anii ’80. Nenumăratele dezvăluiri prin cărţi, publicaţii, filme documentare despre Cel de-al Treilea Reich au ajutat poporul austriac să afle ceea ce îi fusese tăinuit. El a putut vedea că marea majoritate a austriecilor s-a integrat organic în acest sistem, că în realitate a opus o prea puţină rezistenţă. Este adevărat că lansarea modelului statului inocent fusese susţinut şi de către Aliaţi.

Adevărul istoric, ieşit relativ recent la iveală, a aruncat lumină şi asupra instrumentelor de refulare şi inducere în eroare care au provocat o consternare asemănătoare cu cea a adevărului istoric, întrucît majoritatea austriecilor puteau trece în catastif nu numai cunoştinţe victime, ci şi făptaşi. Acest lucru s-a putut întîmpla şi datorită faptului că pe americani nu prea i-a interesat trecutul nazist ai oamenilor în perioada războiului rece.

Renaşterea ideii naţionale germane

După ce în 1945 ideea naţional-socialismului îşi pierduse credibilitatea, era greu de prevăzut ca ea să poată să renască în curînd. Cu toate acestea ea a supravieţuit şi după război datorită tinerilor bacalaureaţi şi licenţiaţi. Receptivitatea tocmai a acestei categorii faţă de ideologia nazistă se explică prin faptul că dimensiunea germană (ideea apartenenţei la poporul german, la naţiunea germană, a solidarităţii vorbitorilor de limbă germană) era cea care le asigurase posibilitatea continuării studiilor. Tinerii care suferiseră din fragedă tinereţe înrîurirea educaţiei „Hitlerjugend” priveau din cu totul alt unghi problema solidarităţii popoarelor, fuseseră pătrunşi atît de adînc de ideologia nazistă, încît la mai multe decenii după revenirea lor în Austria foloseau încă jargonul militar. Diferenţa gravă de opinie în dezbaterea publică privind problema naţională dintre cei cu trecut nazist şi cei cu gîndire politică alternativă din Cea de a Doua Republică devenise un factor de influenţă determinant. Prima dintre tabere considerase că sancţiunile suferite pentru faptele naziste erau nemeritat de aspre, dar trăiau în acelaşi timp şi conştiinţa înfrîngerii şi grozăviilor taberelor de prizonieri. Acest sentiment negativ a dus în 1948 la redeşteptarea conştiinţei naţionale germane în Austria, ceea ce nu a fost greu atîta timp cît în mintea majorităţii austriecilor trăia încă conştiinţa „germano-austriacă” sau chiar cea radical „germană”. Această „a treia tabără” a ajuns în 1949 să se transforme în partid. VdU (Verband der Unabhängigen), constituit din forţe eterogene, s-a transformat în 1956 în FPÖ (Freiheitliche Partei Österreich), de orientare clară naţional-germană.

Jocul tactic al partidelor în legătură cu problema naţională

Şi la alegerile din 1949 problema „german” contra „austriac” jucase un rol important. Jocul tactic al ÖVP consta în schimbarea discursului „naţionalist” din 194546 cu cel „patriotic” (pentru a putea cîştiga o tabără mai largă), putînd fi integraţi astfel şi reprezentanţii orientărilor naţionale germane. Sloganul lor era: „În calitate de vorbitori ai limbii germane adorăm înainte de toate Austria”⁶². Mai tîrziu, sensul naţionalismului s-a schimbat: termenul semnifica naţionalismul german, nu cel austriac, ideea de austriac fiind legată strîns de termenul de patriotism. Multă lume privise însă cu scepticism conceptul de naţiune austriacă independentă.

Dealtfel şi în cadrul SPÖ dominaseră cei care contestaseră conceptul de naţiune austriacă. Abia după 1956 orientarea s-a modificat în sens pozitiv. Socialiştii elaboraseră teza conform căreia această conştiinţă de austriac, acceptabilă şi pentru ei, să nu mai conţină elemente vechi, ci să fie determinată în mod exclusiv de factori bazaţi pe principii republicane de după 1918. Această poziţie reprezenta, împreună cu FPÖ (de altfel de orientare germană), negarea moştenirii habsburgice.⁶³

Adoptarea Tratatului de stat şi a legii neutralităţii

Unitatea politică a Austriei a fost fundamentată pe lupta pentru Tratatul de stat: concepţia austriecilor referitoare la existenţa independentă din toate punctele de vedere a naţiunii austriece a început să prindă contur după 1955. Acest eveniment de revigorare identitară, obţinut printr-o muncă colectivă asiduă fusese completată de simbolul neutralităţii eterne (26 octombrie 1955), care se dovedise un element creator de identitate mult mai puternic decît cele anterioare. Majoritatea populaţiei austriece, deşi a respins neutralitatea în 1955, s-a lăsat în cele din urmă convinsă, aceasta fiind calea de a scăpa Austria de sub controlul aliaţilor.⁶⁴ Iar mai tîrziu, în mod paradoxal, tocmai această populaţie s-a cramponat – în mod inutil deja odată cu sfîrşitul războiului rece –, de această neutralitate.

„Ziua Drapelului” (sărbătorită iniţial în 25 octombrie, aniversată mai tîrziu în şcoli la 26 octombrie) semnifica de fapt independenţa şi suveranitatea deplină a Austriei. Din 1967 ziua de 26 octombrie a fost declarată oficial sărbătoare naţională a Austriei. Începînd cu anii ’70 neutralitatea a devenit tot mai mult un factor modelator al conştiinţei colective.

Tendinţele naţionale germane în Austria şi respingerea acestora

Tendinţele naţionale germane prezente încă din 1948 au devenit active începînd cu 1955 – din momentul în care nu mai exista temerea faţă de controlul riguros al Aliaţilor. Festivităţile Schiller din 1959 demonstrează în mod indiscutabil revigorarea asociaţiilor naţional-socialiste. Organizaţii, cum ar fi „Institut für Österreichskunde”⁶⁵ au încercat să le stea în cale.

Reprezentanţii liniei naţionale germane organizaseră pentru 9 aprilie 1964 demonstraţia îndreptată împotriva unor reglementări ce fuseseră pregătite pentru izolarea lor. Au avut loc şi contrademonstraţii. Dezbaterea legată de conceptul de naţiune austriacă a cîştigat notorietate publică tocmai în această perioadă. Cu toate acestea, începînd cu anii ’60 – cu excepţia unor declaraţii deloc fericite ale FPÖ – s-au ridicat tot mai puţine semne de întrebare referitoare la existenţa separată, independentă de Germania a Austriei.

Consolidarea identităţii austriece şi metamorfozele sale interne

Analizele cercetărilor sociologice empirice din perioada 1956-1993:

Institutul Fessel a iniţiat în 1956 prima cercetare importantă referitoare la problema identităţii austriece. Întrebarea adresată publicului suna astfel: „În ce măsură consideraţi că aparţinem poporului german, respectiv că sîntem un popor austriac independent?”⁶⁶

Fig.1. „În ce măsură credeţi că sîntem un popor austriac independent?”

Analizele arată că femeile consideră în proporţie mai mare decît bărbaţii (54% : 46%) că existenţa poporului austriac nu poate fi pusă sub semnul întrebării.

Sînt interesante şi rezultatele cercetărilor Institutului Gallup cu zece ani mai tîrziu, în 1966.⁶⁷ Analiza compară diferitele interpretări ale identităţii naţionale austriece din unghiul de vedere al opiniilor de partid.

Tabelul 1. Expresia preferinţelor de partid în privinţa situaţiei identităţii austriece în 1966 (în %, unde nu atinge 100% acolo restul s-a abţinut)

Categorii	Independenţi	ÖVP	SPÖ	FPÖ	Total
Austria este o naţiune complet independentă	30	44	16	36	35
Austria este o naţiune independentă
chiar dacă aparţine spaţiului lingvistic şi sferei culturale germane	31	30	21	38	29
Cu toate că Austria este stat independent aparţine naţiunii germane	12	6	30	7	11
Cu toate că Austria este o naţiune politică face parte din naţiunea germană	10	8	23	7	9
Deşi austriecii aparţin spaţiului lingvistic şi comunităţ ii culturale germane
începe să se trezească în ei sentimentul naţional	13	7	6	6	8

Conştiinţa naţională austriacă a fost determinată în mod hotărîtor nu numai de preferinţele de partid, ci şi de categoriile de vîrstă. Pînă la vîrsta de 30 de ani oamenii au fost de acord cu prima categorie în proporţie de 40%, între 31 şi 50 de ani doar 30%, iar peste 50 de ani 36%. Un factor determinant s-a dovedit a fi şi stratificarea profesională: muncitorii s-au considerat ca aparţinînd unei naţiuni complet independente în proporţie de 39%, agricultorii în proporţie de 33%, întreprinzătorii şi lucrătorii în industrie 31%, iar funcţionarii numai în proporţie de 16%. Cei cu pregătire superioară au preferat mai de grabă linia progermană. Din punct de vedere regional în special austriecii din sud s-au considerat ca aparţinînd naţiunii austriece.

Tabelul de mai jos scoate în evidenţă faptul că de la sfîrşitul anilor ’60 „conştiinţa de austriac” s-a întărit în aşa măsură încît putem vorbi liniştit despre identitate naţională.⁶⁸

Tabelul 2. Evoluţia conştiinţei naţionale a austriecilor

	1964	1970	1977	1980	1987	1989	1990	1992	1993
Naţiunea austriacă există	47	66	62	67	75	79	74	78	80
Are loc un proces de deşteptare	23	16	16	19	16	15	20	15	12
a sentimentului naţional la austrieci
Austria nu este o naţiune independentă	15	8	11	11	5	4	5	5	6
Fără răspuns	14	10	12	3	3	3	1	2	2

Şi în 1987 a fost efectuat un sondaj de opinie cu următoarea întrebare: „Sunteţi german?”⁶⁹ Cercetătorii erau curioşi să afle ce ar răspunde austriecii dacă li s-ar pune în străinătate această întrebare. Iată rezultatul (înainte de 1945 probabil că la o astfel de întrebare răspunsurile ar fi fost mult diferite):

	▒    sînt austriac ■ aparţin uneia din regiunile Austriei ░   sînt german austriac □ sînt german

Fig.2. „Sînteţi german?”

De cînd putem vorbi despre „conştiinţa de austriac”?

Pe baza mai multor cercetări se poate afirma că conştiinţa naţională austriacă este „copilul legitim” al celei de a Doua Republici. Graficul de mai jos prezintă în mod sugestiv rezultatele sondajelor efectuate în rîndul populaţiei austriece în 1965, 1977, 1979 şi 1994.

Fig 3. Începuturile conştiinţei naţionale

„Cînd s-a format după opinia dvs. conştiinţa naţională austriacă?”⁷⁰ (în procente)

Graficul de mai sus exprimă în mod concludent modificările proporţiei răspunsurilor oferite de sondaje. În timp ce în 1965 38% din cei intervievaţi situaseră formarea conştiinţei naţionale austriece în perioada de dinainte de 1938, proporţia acestora a scăzut în 1979 la 23%, iar în 1987 la 18%. Din sondajele din 1979 se conturează în mod univoc părerea majorităţii care leagă formarea conştiinţei naţionale austriece de cea de a Doua Republică, ceea ce dovedeşte că Austria este în acest sens o naţiune tînără.

Conştiinţa naţională se poate transforma şi în mîndrie naţională. Tabelul de mai jos ne arată care este proporţia austriecilor care sînt mîndri că sunt austrieci:

Tabelul 3. Evoluţia mîndriei naţionale între 1973-1993

„(...) sînt mîndru că pot fi austriac”:

	1973	1982	1985	1987	1988	1989	1993
„foarte mult”	56	69	65	57	63	53	61
„potrivit”	34	24	26	32	27	35	31
„nu foarte mult”	2	1	3	3	5	7	4
„deloc”	1	1	1	1	1	2	1
„nu ştiu”	7	5	5	7	4	3	3

Cercetările anilor ’90 au evidenţiat faptul că pe plan internaţional amploarea conştiinţei naţionale austriece era remarcabilă. Pînă şi aşa-zisa conştiinţă naţională şovină a francezilor era depăşită, deşi tocmai în această perioadă a avut loc o scădere dramatică a încrederii austriecilor în propriile instituţii politice.

Analizele internaţionale relevă faptul că poziţia austriecilor faţă de nazism a fost destul de pozitivă. În 1988 doar 55% dintre austrieci se gîndeau cu repulsie la nazism, în timp ce în cazul foştilor cetăţeni ai RFG proporţia era de 63%. La categoria „naţionalsocialismul a avut părţi bune şi rele” această proporţie era de 43% la 35%.

Aceste rezultate fac mai uşor de înţeles cum, în epoca democraţiei europene, un politician, prin remarci pozitive la adresa naţional-socialismului, în loc să fie dezavuat, a putut să ajungă în centrul vieţii politice şi să-şi găsească şi adepţi.

Identitatea austriacă în anii’90

Identitatea austriacă înainte de aderarea la UE

La mijlocul anilor ’90 identitatea naţională austriacă putea fi caracterizată prin următoarele:

-   Solidaritatea dintre austrieci era puternică, ceea ce nu se poate spune despre relaţia lor cu Europa.

-   Aveau o puternică „conştiinţă austriacă”.

-   În domeniul relaţiilor economice şi politice preferinţele lor se îndreptau mai ales spre Germania şi Elveţia⁷³, aşadar interesele lor se îndreptau mai ales spre propria zonă lingvistică.

-   Ţările cele mai periculoase pentru austrieci erau considerate Rusia şi Serbia.

-   Dintre ţările candidate la integrarea europeană simpatiile lor se îndreptau mai ales către Ungaria.⁷⁴

-   Peste două treimi dintre austrieci erau mîndri, respectiv foarte mîndri de faptul că pot fi austrieci.

-   Faptul că muzica constituie în continuare un element esenţial al identităţii austriece poate fi ilustrat prin două exemple. Conform sondajului „Imaginea Austriei în lume” din 1992, cea mai cunoscută personalitate austriacă era marele clasic W.A.Mozart, iar locul doi a fost ocupat de „regele valsului”, Johann Strauss. Că Austria este considerată în continuare „patria muzicii”⁷⁶ poate fi ilustrat şi prin Atlasul Cultural Austriac apărut la începutul anilor ’90, conform căruia reperele cele mai utile – pe baza chestionării prealabile a străinilor – erau „Wiener Sängerknaben“, caii lipiţeni, Filarmonica din Viena şi Opera de Stat din Viena.

-   Referitor la cercetările privind neutralitatea, sondajele de opinie din 1993 şi 1994⁷⁷ s-au soldat cu următoarele rezultate:

1993 – La întrebarea: ce ar fi mai important pentru austrieci dacă integrarea în UE şi păstrarea neutralităţii ar constitui factori de excludere, 68% dintre intervievaţi ar fi renunţat la aderarea la UE şi doar 26% ar fi renunţat la neutralitate în favoarea celeilalte categorii.

1994 – 58% dintre intervievaţi au considerat că cele două chestiuni sînt compatibile una cu cealaltă, doar 38% au considerat că ele sunt incompatibile.

Rezumînd istoria de peste jumătate de secol a identităţii austriece, formarea unei identităţi colective a devenit posibilă în timpul celei de a Doua Republici, iar începînd cu anii ’60 putem vorbi şi despre o identitate naţională. Ce-i drept, dintre pilonii de susţinere ai acestei identităţi lipseşte memoria colectivă a eroicelor lupte pentru libertate sau a revoluţiilor victorioase. Ţara însă a fost capabilă să-şi găsească propriile valori de altă natură cum ar fi „frumuseţea peisajelor“, ocrotirea moştenirii culturale, ideologia independenţei şi a neutralităţii. Nu a reuşit însă să creeze un element formator de identitate complet nou, durabil şi indiscutabil, deoarece valabilitatea neutralităţii, odată cu aderarea Austriei în 1995 la UE⁷⁸ şi cu o eventuală aderare viitoare la NATO, poate să dispară.⁷⁹

Austria şi Uniunea Europeană

La 1 ianuarie 1995 Austria devine membră a Uniunii Europene. La referendumul din iunie 1994 două treimi din populaţie au votat pentru aderare. Sloganul central al campaniei pentru UE a fost „Noi sîntem Europa”.⁸⁰ Aceasta ridica de-ndată întrebarea: prin ce este europeană identitatea austriacă? Răspunsurile nu au întîrziat din partea politicienilor, a firmelor de reclame, a publiciştilor, etc. Elementul principal l-a constituit prezentarea Austriei ca frontieră a Occidentului, motiv prezent şi în instrumentarul viziunii oficiale a istoriografiei apărute în faza timpurie a celei de a Doua Republici. În 1983 (la cea de-a 300-a aniversare a aşa-zisului „An turcesc”) diferitele expoziţii au prezentat Austria drept îngerul păzitor al Occidentului în faţa urgiei „Orientului sălbatic”. Deci, pe lîngă o identificare austriacă naţională şi regională poate fi regăsită şi o identificare cu Europa (cu UE), justificată prin dorinţa de a aparţine lumii bogate şi civilizate a ţărilor occidentale, după cum pot fi sesizate şi rezervele faţă de un Orient haotic, ameninţător, care periclitează securitatea.

Aderarea la comunitatea supranaţională însă a ridicat şi o problemă: în ce măsură este compatibilă identitatea austriacă cu cea supranaţională? Aderarea nu pune oare în pericol conştiinţa naţională consolidată în cei cincizeci de ani ai celei de-a Doua Republici? Pe termen lung nu se va distruge oare caracterul naţional sub presiunea ideilor europene?

În timpul campaniei de reclamă pentru UE a fost nevoie de multă abilitate ca austriecii să nu simtă nici măcar accidental vreo ameninţare la adresa identităţii austriece din partea UE. Merită să fie menţionat modul în care a fost vizualizat sloganul „Noi sîntem Europa”.⁸¹ În rîndul întîi se afla cuvîntul „Europa”, sub acesta se putea citi sloganul „Noi sîntem Europa”, deasupra literei „i” din „Noi” flutura un mic steag european înclinat, iar linia verticală a literei „A” din cuvîntul „EUROPA” reprezenta culorile naţionale austriece: roşu-alb-roşu. Ultima componentă poate fi interpretată ca simbol al identităţii austriece: păstrarea rolului primordial al Austriei în avanscena Europei. Steagul european încoronează cuvîntul „Noi”, semnificînd faptul că sîntem identici cu Europa. Cele două identităţi nu sunt antagonice, ci complementare. Sloganul propune două identităţi dar, în opinia mea, nu răspunde la întrebarea: de ce este atît de strînsă legătura dintre cele două identităţi?

Austria şi Uniunea în lumina datelor statistice

Care este opinia austriecilor în prezent despre apartenenţa lor naţională? Identităţii austriece i se oferă alternativa identităţii europene. Care dintre ele este asumată de mai mulţi? Iată obiectul analizei ce urmează.

După evaluările Eurobarometrului din august 2002⁸³, 45% din populaţia Austriei se considera austriacă, 39% austriacă şi europeană, 10% europeană şi austriacă, 2% exclusiv europeană. Figura următoare face o comparaţie între rezultatele evaluării din ianuarie 2003⁸² şi cea din anul anterior (în procente):

Fig.4. „Care este identitatea pe care vi-o asumaţi?”

Cei care şi-au asumat o identitate prioritar sau exclusiv europeană reprezentau 12% din populaţie conform noilor evaluări, ceea ce faţă de cele din 1995 reprezintă o creştere nesemnificativă. Primordialitatea identităţii europene este caracteristică mai ales pentru cei cu studii superioare, tineri şi cei proveniţi din mediu urban. Din punct de vedere sentimental, austriecii se simt legaţi în primul rînd de Austria, în al doilea rînd de aşezarea, în al treilea rînd de regiunea în care trăiesc. Tabăra radical pro-europeană este formată doar de 15% din populaţie. Proporţia celor care nu se simt de loc cetăţeni ai UE se cifrează la 11%. Drapelul UE ar fi arborat pe clădirile publice doar de fiecare al doilea cetăţean, 45% dintre austrieci identificîndu-se cu acesta, pe cînd 36% nu.⁸⁴ Diagrama care urmează încearcă o comparaţie între „indicatorii mîndriei” austriece din 1993 şi 2002.

Fig.5. Evoluţia mîndriei naţionale în 1993 şi 2002

„(...), de a fi austriac”:

Proporţia celor care au răspuns cu „sînt foarte mîndru” a scăzut cu 12%. Acest lucru poate fi explicat prin amplificarea simpatiei faţă de identitatea europeană oferită. Referitor la mîndria austriecilor pentru identitatea lor europeană, 48% au ales răspunsul „sînt foarte mîndru”, iar 18% varianta „sînt destul de mîndru”.⁸⁶

Comparaţia între indicatorii sondajelor similare efectuate în ţările membre ale UE arată că nivelul conştiinţei identităţii naţionale este cel mai ridicat în Grecia (84%), Irlanda (72%) şi Finlanda (66%), iar cel mai scăzut în Belgia (26%) şi Germania (23%). Austria se amplasează în zona de mijloc cu cele 49%. Nu există o corelaţie pozitivă între mîndria naţională şi cea europeană. În unele cazuri ambele valori sînt relativ ridicate (ca în cazul Austriei), ambele sînt scăzute (ca în cazul Germaniei), mîndria europeană este relativ ridicată, în timp ce cea naţională este scăzută (în cazul Belgiei) sau invers, ca în cazul Greciei.

Relaţia dintre limba germană şi identitatea austriacă

„Şansa utilizării libere a limbii materne în cucerirea existenţei naţionale independente a grupurilor etnice...are un caracter existenţial, căci cultura naţională se manifestă în mod curent într-un înveliş lingvistic.”⁸⁸

Definirea naţiunilor înseamnă şi delimitare. Pentru naţiunea austriacă sarcina cea mai dificilă a reprezentat-o delimitarea faţă de germanii cu care comunitatea lingvistică este incontestabilă. Aceasta este sursa principală a problemei.

Problema centrală legată de limba germană este dacă identitatea austriacă se consideră mai degrabă parte a naţiunii culturale de limbă germană sau parte a statului naţional. Iar întrebarea următoare este legată de rolul jucat de varianta specific austriacă a limbii germane, respectiv care este semnificaţia acesteia în deosebirea faţă de celelalte state de limbă germană.

Am analizat mai întîi modul în care şi-au argumentat poziţia cei care au devenit specialişti în Austria în susţinerea specificităţii limbii „austro-germane”. Apoi voi trece la analiza cazului aderării la UE, respectiv la ce a însemnat pentru identitatea austriacă noţiunea de „austro-german”. În final voi încerca să schiţez opiniile criticilor.

Naţiune austriacă şi identitate austriacă

În decursul deceniului trecut problema identităţii austriece a fost pusă tot mai frecvent. După reunificarea germană dezbaterile referitoare la germanitatea Austriei au reizbucnit. Acest lucru este bine ilustrat şi de titlurile lucrărilor destinate subiectului. Două exemple: „Austria şi Germania. O relaţie echivocă.”⁸⁹, „Relaţii de vecinătate răcite. Austria-Germania”⁹⁰ etc. Însăşi noţiunea de „naţiune austriacă” devenise obiectul unor dezbateri înverşunate. Lucrarea cea mai interesantă şi mai valoroasă din punct de vedere ştiinţific a fost „Nation Österreich – kulturelles Bewusstsein und gesellschaftich-politische Prozesse” (Naţiunea austriacă – conştiinţă culturală şi procese social-politice) de Ernst Brückmüller.

Existenţa naţiunii austriece este astăzi un fapt irevocabil. Proporţia celor care se definesc drept austrieci a crescut între 1956 şi 1993 de la 50% (după un uşor regres în 1990) la 80%, în timp ce opozanţii acesteia au scăzut de la 45% la 5%.

Sînt relevante şi datele referitoare la mîndria naţională austriacă. Din tabelul de mai jos se poate vedea că în 1996, după americani, austriecii au fost cei mai mîndri de apartenenţa lor naţională⁹², proporţia celor care au fost „mîndri”, respectiv „foarte mîndri” de apartenenţa lor la naţiunea austriacă în 2000 a fost de 78%.⁹³

Tabelul.4. Situaţia mîndriei naţionale pe ţări

Ţara	Proporţia celor „mîndri” de naţiunea lor
Statele Unite ale Americii	87%
A u s tria	61%
Franţa	42%
Marea Britanie	58%
Germania	21%
Elveţia	31%

Identitatea austriacă are rădăcini istorice, astfel că din punct de vedere politic nu este o identitate germană. Renaşterea Republicii Austriece după prăbuşirea celui de-al Treilea Reich în 1945, respectiv Tratatul de stat al Austriei a stimulat formarea sa. Neutralitatea austriacă a jucat de asemenea un rol important în acest proces. În parte, această identitate a urmărit principiul „small is beautiful”⁹⁴, la care ajunsese Austria în secolul XX, împotriva voinţei sale, ca urmare a unui proces istoric complex, pe care însă ulterior l-a aplicat în mod conştient.

În baza teoriilor lui Herder, austriecii aparţin naţiunii culturale germane: din punct de vedere etnic şi lingvistic sînt germani, din punct de vedere politic însă sînt austrieci. Identitatea austriacă în acest sens nu se deosebeşte fundamental de cea elveţiană. „Germanul elveţian consideră un lucru firesc să fie elveţian, după cum noi [austriecii], că sîntem austrieci. Dar tot atît de firesc ni se pare, conform viziunii herderiene, că suntem germani, facem parte din acea sferă culturală germană din care face parte şi Goethe...Acesta nu este altceva decît acceptarea unei simple realităţi. Pentru germanii elveţieni acest lucru nu constituie o contradicţie, ci marchează două lucruri distincte” – susţine Bruckmann⁹⁵.

Conform argumentării lui Heinz Dieter Pohl, vorbitorii limbii germane şi posesorii culturii germane formează un popor din punct de vedere socio-cultural şi nu originea lor comună este cea care le determină identitatea. În vechiul imperiu germanii s-au intersectat adesea cu slavii şi cu alte popoare. Pe teritoriul actual al Austriei au pătruns bavarezii (aceasta poate fi considerată perioada germanizării culturale şi lingvistice). Dacă e să aruncăm o privire asupra strămoşilor austriecilor, vom putea constata că aceştia sunt mai ales bavarezi, slavi, sloveni, cehi, maghiari, evrei etc. Acest tablou nu se deosebeşte nici de analizele originii ascendenţilor germanilor din Germania. Întrebarea cheie rămîne deci: care este deosebirea fundamentală dintre „austrieci” şi „germani”?!⁹⁶

Conform opiniei lui Pohl, afirmaţia după care austriecii sînt un popor de amestecături (Mischvolk) este la fel de falsă ca cea care susţine puritatea lor etnică. Un popor nu este definit prin caracteristici antropologice, ci prin caracteristici socio-culturale. Cultura, în sensul ei cel mai larg, este un complex de elemente în continuă schimbare, în care se împletesc limba, religia, valorile, normele şi obiceiurile, de care beneficiază în mod egal toţi cei care aparţin acestei comunităţi culturale. Acest tip de definiţie elimină din capul locului teoriile idilice, romantice, abia prin politizarea limbii – pornind de la conceptul herderian al naţiunii („popor cu limbă identică, deci cultură identică”)⁹⁷ interpretat adesea eronat – s-a putut ajunge la conceptul modern de naţiune, aşezat pe baze lingvistice.

Naţiune politică sau naţiune culturală?

Conform art.8. al Constituţiei austriece limba de stat a Republicii Austria este germana. Preistoria acestui articol spune că puterile aliate, cu ocazia tratativelor de pace de după primul război mondial, au respins denumirea de „Austria-Germană” Primei Republici, acceptînd denumirea de Republica Austriacă. Pentru părinţii fondatori ai Republicii însă, sublinierea caracterului german al statului s-a dovedit a fi fost importantă, astfel că elementul prin care l-au exprimat a fost limba germană. Acesta a constituit în parte elementul care a stat la originea evoluţiei organice a identităţii Primei Republici.⁹⁸

Literatura de specialitate de astăzi, destinată studiului identităţii austriece, atribuie apariţia conştiinţei naţionale austriece statului naţional în care nu limba joacă rolul determinant. Aceasta derivă din faptul că faţă de naţiunea germană definită ca naţiune culturală de limbă germană –, conştiinţa naţională austriacă s-a putut contura de-abia după 1945. Este de la sine înţeles că o naţiune austriacă independentă nu putea apela la caracterul său german.

Din cercetări sociologice reiese că peste trei sferturi din populaţie consideră

că patria lor este o naţiune politică⁹⁹, şi doar un sfert (în 1993 – 27%) susţine că integritatea ţării este asigurată de limbă şi cultură (opinie susţinută mai ales de adepţii partidului FPÖ)¹⁰⁰.

În opinia lui Pohl, conştiinţa naţională este determinată de rădăcinile istorice şi culturale.¹⁰¹ În acest sens, austriecii sunt germani din punct de vedere lingvistic. Astăzi însă conceptul de naţiune culturală (conform căruia naţiunea este determinată de limbă, astfel că în germană este exprimat şi prin termenul de „naţiune de limbă”) pare să fie depăşit, în ciuda faptului că noţiunea de comunitate lingvistică continuă să fie considerat un reper determinant, care, în condiţii favorabile, poate trasa coordonatele conştiinţei naţionale (ceea ce a decurs în condiţii paşnice în Cehia şi Slovacia, dar în Croaţia şi Slovenia, nu), jucînd un rol central în fondarea unui stat naţional.

După opinia lui Pohl, Austria anilor 1918 şi 1945 nu a fost un stat naţional autentic, important fiind în acei ani – în cadrul condiţiilor date – să ducă mai departe tradiţia unui stat independent. După Pohl, Austria are o identitate dublă.¹⁰² Această afirmaţie mai puţin obişnuită este argumentată astfel: una dintre identităţi este cea austriacă, izvorîtă din ideea statului independent şi completată de conştiinţa naţională; iar cealaltă este identitatea germană, moştenită prin intermediul istoriei şi al limbii. Cele două sunt legate prin corelaţii istorice şi culturale: în trecut prin Monarhia Austro-Ungară, în viitor printr-o Europă aflată într-un proces lent de constituire. Această Europă însă nu poate fi decît „o Europă a popoarelor şi a regiunilor”, unde toată lumea ştie ce este de fapt. Conştiinţa naţională rămîne un factor important şi în contextul evoluţiei globalizării.

Primele investigaţii empirice referitoare la conştiinţa naţională austriacă au fost efectuate de Reiterer¹⁰³ în 1988. Întrebarea era următoarea: de ce anume este definită conştiinţa naţională? Din răspunsurile date reiese că numai 16% din populaţie consideră limba comună ca un element determinant, iar 30% au evidenţiat pe primul loc „voinţa politică şi economică” orientată spre convieţuire. Nu constituie o surpriză că 41% dintre adepţii FPÖ au optat pentru prioritatea limbii.¹⁰⁴

În procesul de construcţie, de formare a identităţii naţionale, limba joacă în general un rol important, chiar central. Nici Austria nu constituie o excepţie în acest sens, rolul formator de identitate a limbii fiind ilustrat de politica asimilaţionistă faţă de minorităţile imigrante, sublinierea existenţei separate de Germania, discursurile politice legate de aceste subiecte, politica lingvistică de după 1945 (editarea „Dicţionarului austriac”) etc.

Paralel cu formarea naţiunii austriece, în ultimele decenii lingvistica a elaborat noua concepţie, aşa-zisa concepţie policentrică asupra limbii germane, cu ajutorul căreia identitatea naţională austriacă poate fi conturată mai exact în comparaţie cu concepţiile lingvistice anterioare.

Relaţia dintre limba germană policentrică şi limba „germană austriacă”

„Ceea ce îi deosebeşte pe austrieci de germani este limba comună.”¹⁰⁵

Unii se tem în Austria că vecinii lor germani au o influenţă prea mare asupra ţării lor, mai că nu o înghit. În cercul acestora, în anii optzeci, teoria amintită a lui Erdmann¹⁰⁶ „trei state, două naţiuni, un singur popor” a provocat o profundă indignare. Teoria nu punea sub semnul întrebării calea independentă a Austriei, dar prin termenul de „popor” înţelegea o comunitate istorică, lingvistică şi culturală. Cîţiva politicieni şi istorici austrieci au reacţionat destul de vehement la această idee. Ei susţineau că din 1945 Austria nu se consideră „stat german”, cu atît mai puţin al doilea sau al treilea stat german.¹⁰⁷

Deoarece austriecii nu doresc să fie „germani” (mulţi susţinînd că nu au fost niciodată germani), au fost create în multe domenii ştiinţifice austriece mituri care au prea puţină legătură cu caracterul strict ştiinţific. Se impune o analiză mult mai complexă a întrebării de ce tocmai în Austria a luat naştere şi s-a amplificat istoriografia antigermană, în timp ce ţările învecinate privesc cele două ţări ca pe reprezentanţi ai celei mai intime înrudiri.

Concepţia conform căreia limba germană este o limbă policentrică s-a conturat în anii optzeci. În Austria cauza acestei teorii, conform căreia „extinderea variantei austriece” a limbii germane este legată de frontierele Austriei, a fost îmbrăţişată de Rudolf Muhr şi Wolfgang Pollak. Conform acestei teorii, evoluţiile istorice de după 1945 (populaţia de limbă germană a fost „divizată” pe teritoriul a cel puţin trei state) duc la concluzia că în cadrul uneia şi aceleiaşi limbi pot exista mai multe variante. Acestea sunt limbile policentrice. Termenul a fost introdus pentru prima oară în 1978 de Kolss, iar Michael Clyne l-a adaptat pentru limba germană.¹⁰⁸ Alte asemenea exemple pot fi aduse în cadrul limbii engleze, arabe, spaniole etc. Limba germană din Germania a spaţiului germanofon este limba naţiunii D (dominante), în timp ce limba germană austriacă este limba naţiunii A (abhängig/dependentă). Deosebirea variantelor este dată de identitatea populaţiilor care le reprezintă.¹⁰⁹

Este demnă de menţionat activitatea lui Ruth Wodak în domeniul analizei limbii policentrice. Autoarea face distincţie între limba literară germană şi „germana austriacă”, mai mult, susţine că ele se aseamănă doar în linii mari, ca atare îşi propune să elaboreze o limbă austriacă standard. Criticii ei, în schimb, susţin că nu există acele diferenţe şi specificităţi care să fie valabile pe tot teritoriul Austriei. Adevărul este că deosebirea dintre „germana austriacă” şi limba germană nu este doar de natură lexicală, pot fi sesizate de asemenea diferenţe de pronunţie, dialectale, morfologice, pragmatice (de ex. în adresare).

Sylvia Moosmüller a efectuat studii aprofundate asupra chestiunii dacă austriecii folosesc în mod conştient „germana austriacă”, asupra măsurii în care limba reprezintă pentru ei unicitatea şi independenţa Austriei. Investigaţiile au dezvăluit două lucruri importante. Primul era că marea majoritate a intervievaţilor (90%) a făcut o deosebire între limba germană din Germania şi cea austriacă, distincţia dintre ele fiind importantă. Cealaltă observaţie era că austriecii suferă de un complex de inferioritate faţă de limba germană din Germania.

Limbă şi identitate

Există două teorii dominante, opuse, referitor la semnificaţia „germanei austriece” în privinţa identităţii naţionale:

1.Una susţine că austriecii fac parte din naţiunea culturală germană. Unul dintre reprezentanţii de seamă a acestei orientări este Lothar Höbelt, care consideră drept criteriu determinant al existenţei naţionale limba maternă distinctă. Conform acesteia, majoritatea austriecilor, sud-tirolezii şi elveţienii de limbă germană sunt consideraţi germani.¹¹¹

2.Tabăra reprezentată prin Scheuringer susţine că limba austriacă a creat naţiunea culturală austriacă, naţiune care trăieşte astăzi o viaţă sine stătătoare. Nu neagă însă faptul istorico-lingvistic că austriecii, datorită limbii lor, devin parte a culturii germane. Această idee însă nu stă în picioare decît dacă spaţiul germanofon nu este împărţit în subdiviziuni în cursul analizei efectuate. Începuturile deşteptării sentimentului naţional în Austria pot fi puse după 1945, dar mai ales după 1955. În opinia sa nu ar fi cazul ca Anschluss-ul repudiat din punct de vedere politic să fie realizat tocmai în domeniul limbii.¹¹²

Înainte de toate, cei care s-au ocupat în mod special de rolul formator de identitate austriacă al limbii germane austriece au fost deja amintiţii Rudolf Muhr şi Wolfgang Pollak. „Scopul meu este să sprijin efortul austriecilor, ca în interesul reabilitării încrederii lor în sine, să-şi consolideze varianta austriacă a limbii literare germane”¹¹³ - scria Pollak. Un element specific al crizei identităţii austriece constă în relaţia foarte fragilă a identităţii cu acel factor decisiv al acestuia care este limba care, în cele din urmă, frînează articulaţiile care ar servi la eliminarea relaţiilor de dependenţă.¹¹⁴ După Pollak, indicatorul cel mai potrivit pentru măsurarea intensităţii identităţii naţionale este conştiinţa identităţii lingvistice.

Soarta limbii „germane austriece” după aderarea Austriei la UE

Primul prilej al manifestării relaţiei identităţii austriece cu „germana austriacă” care s-a ivit în întreaga ţară a fost oferit de tratativele de aderare a Austriei la UE. Înainte de a sosi momentul referendumului pentru aderare, ziarele şi-au afişat în paginile lor, de exemplu, următorul slogan: „nu trebuie să ne temem că la cofetărie vom primi Quarktaschen (brînzoaice) în loc de Topfenkolatschen.”¹¹⁵ etc. Rezultatul acestei problematici lingvistice provocate de aderarea la UE este aşazisul Protocol 10, care este parte integrantă a tratatului de aderare. Acesta conţine douăzeci de termeni specifici austrieci din domeniul dreptului

alimentar care au fost recunoscuţi oficial de UE, fireşte subliniindu-se deosebirile

faţă de denumirile din Germania. Salutat în mediile politice, ironizat în lumea presei, Protocolul a intrat în sistemul juridic al UE sub denumirea de „Austriazismen” (austricisme) astfel încît alături de aceste expresii sînt menţionate şi variantele din limba germană din Germania. Prin acest act poporul austriac a adoptat propria terminologie specifică.

Protocolul a fost criticat de multă lume. Pollak reproşează mai ales rezultatul lamentabil al acestuia, după opinia sa acreditarea celor 23 de expresii semnifică în mod univoc diferenţa de pondere a celor două variante lingvistice, respectiv că germana UE este de fapt germana din Germania. După opinia sa fixarea celor 23 de bucăţi de noţiuni în cadrul Protocolului echivalează cu o capitulare, putîndu-se obţine eventual acceptarea nelimitată a termenilor. De asemenea, lipseşte şi recunoaşterea nu numai a diferenţelor lexicale, dar şi ale celorlalte aspecte amintite (morfologice, sintactice, pragmatice etc). Conform acestei argumentări, în baza Protocolului 10, a fost afectată identitatea austriacă.¹¹⁶

Presa, televiziunea s-au concentrat asupra aspectelor ironice, jocurilor de cuvinte, mai rar s-a întîmplat ca analiza să abordeze chestiunile dintr-un unghi critic, obiectiv. Ceea ce răzbate din comentarii este sentimentul inferiorităţii. Prin autocritica austriacă, populaţia austriacă a dorit să bagatelizeze semnificaţia „austricismelor” subliniind stranietatea faptului că, dacă sistemul juridic UE recunoaşte expresiile austriece, atunci de ce numai 23 de bucăţi?

Reacţia ziarelor germane la eforturile austriece privind Protocolul 10 a fost uşor cinică, cu un aer de superioritate, încercînd poate şi prin aceasta să sublinieze caracterul central al Germaniei din punct de vedere lingvistic.¹¹⁷ Acest lucru poate fi explicat şi prin faptul că şi în instrumentariul simbolisticii naţionale germane limba ocupă un rol important.

În cursul tratativelor de aderare la UE s-a pus în mod foarte acut problema: cît de valoroasă este pentru identitatea austriacă limba? Revista Sozialwiessenschaftliche Studiengesellschaft¹¹⁸ a efectuat sondaje în perioada referendumului de aderare în aprilie 1994 punînd următoarea întrebare: „În ce măsură v-ar deranja dacă şi la noi s-ar introduce denumirile germane folosite la alimente?” Figura de mai jos ilustrează categoriile de răspunsuri interesante pentru subiectul nostru, respectiv răspunsurile în procente:

Fig.6. Introducerea expresiilor germane în locul denumirilor austriece...

Studiul arată că 60% din populaţia austriacă ar fi fost deranjată de introducerea termenilor germani în locul celor austrieci. Proporţia celor indiferenţi a fost doar de 38%. Şi acest rezultat pare să demonstreze rolul excepţional al „limbii austriece” în conştiinţa poporului austriac.

Din sondajele Institutului Fessel din iunie 1994¹¹⁹ reiese că 25% din populaţia austriacă se teme că odată cu aderarea, Austria va pierde din identitatea sa culturală şi din independenţă.

În urma analizei celor două exemple de mai sus putem spune că identitatea lingvistică în Austria este puternică. Evenimentele din preajma aderării Austriei la UE, respectiv Protocolul 10, demonstrează că versiunea austriacă a limbii germane, numită „germana austriacă”, joacă un rol real în formarea conştiinţei naţionale austriece.

Faptul că varianta specială, austriacă a limbii germane joacă un rol important în construcţia identitară austriacă, dar încă nu centrală, poate fi explicat prin mai multe aspecte. Iată cele mai importante:

1.Nu poate fi considerată un trecut îndepărtat perioada în care, din punctul de vedere al elitei austriece, apartenenţa identitară a austriecilor era indubitabilă, definindu-se pînă în 1945, în mod indiscutabil, ca făcînd parte din identitatea culturală germană. Această orientare pangermanică a contribuit la faptul că Austria a conştientizat cu mare întîrziere importanţa aspectului lingvistic.

2.Pe de altă parte, şi după 1945 doar puţini au fost cei care s-au ambiţionat să separe varianta austriacă independentă a limbii, deşi distanţarea faţă de Germania (creat prin mitul „Orei zero ”¹²⁰ după 1945) era caracteristică pentru toată ţara.¹²¹

3.Ca un motiv important, ar fi de amintit acea strînsă împletire politică, istorică, economică (44% din importul austriac provenea în 1989 din RFG) între Austria şi Germania care a contribuit la plasarea pe ultimul loc a problemei limbii în simbolistica identităţii austriece. „Există un capital simbolistic austriac, dar rămîne în continuare neexploatat” – observă Schmid¹²³. Afirmaţia sa nu poate fi combătută atîta timp cît alte dimensiuni – edificii celebre, peisajul austriac sau personalităţile istorice – joacă un rol identitar mult mai semnificativ.

Sub influenţa evoluţiilor istorice, putem observa de cîţiva ani încoace configurarea unei politici lingvistice mai conştiente, oglindită în popularizarea mai intensă a variantei austriece a limbii germane policentrice şi printr-o politică lingvistică externă mai conştientă. Pot fi menţionate evoluţii de genul unor sesiuni ştiinţifice dedicate politicilor lingvistice, limbii „germane austriece”, înfiinţarea Centrului de Limbi Străine Europene din Graz etc.

Aderarea la Uniune a creat condiţii noi pentru dezvoltarea identităţii naţionale austriece. Primul pas a fost făcut de Protocolul 10 care a contribuit în mod pozitiv la cunoaşterea şi acceptarea limbii „germane austriece” peste hotare. Relaţia lingvistică delicată dintre Germania şi Austria poate fi armonizată doar printr-o politică lingvistică conştientă, dar nu exagerată.

Privind cu ochi critici – mituri şi fapte

După opinia lui Heinz Dieter Pohl negarea originii – etnice, lingvistice şi istorice – germane a austriecilor este o eroare. În studiul¹²⁴ său formulează critici aspre la adresa limbii germane austriece, vorbeşte chiar despre mituri în legătură cu acest subiect.

Pretenţia distanţării de Germania a generat în ultimii ani afirmaţii interesante din partea unor autori. În opinia istoricului Moritz Csáky, majoritatea austriecilor se simt mai acasă la Praga sau Zagreb decît în oraşele germane. Referitor la aceasta, opinia germanistului Hermann Scheuringer şi a lui Pohl este că aceste argumente nu sînt utilizabile în mod obiectiv în istoriografia actuală, fiind nefondate.¹²⁵ Ernst Bruckmüller se îndepărtează şi mai mult de limba germană din Germania susţinînd că simte mai apropiată limba slovenă de cea austriacă. A trebuit să suporte critici aspre din această cauză, observaţiile sale nefiind valabile pentru întreaga Austrie, ci numai pentru Viena şi împrejurimile sale, adică pentru Austria de Est. Desigur, întreaga teorie poate fi pusă sub semnul întrebării, dacă luăm în considerare că se afirmă că cei din est se află mult mai aproape de limba slovenă decît cei din vestul Austriei, aceştia folosind de fapt expresiile din Germania, deşi şi ei vorbesc limba „germană austriacă”.

După Pohl, delimitarea de spaţiul germanofon a devenit o componentă exagerat de importantă a identităţii austriece în anumite cercuri politice şi ştiinţifice.¹²⁶ În opinia reprezentanţilor acestora, „identitatea austriacă face parte în mod indiscutabil din identitatea central-est-europeană şi nu din cea a naţiunii culturale germane”¹²⁷. Acest lucru este valabil pentru prezent, cu referire la trecut, adică la Monarhie. Conform argumentării lui Pohl, Austria de astăzi este „rămăşiţa germană” a Imperiului Habsburgic multinaţional, astfel că austriecii care locuiesc în acest spaţiu nu sînt numai austrieci „vorbitori de germană”¹²⁸, ci germani în sens cultural.

Pohl afirmă că Austria a fost „cea mai germană” în timpul Primei Republici, deoarece în timpul Monarhiei 36% erau germani, pînă 1919 proporţia crescuse la 95%, iar în prezent a scăzut la 90%. Populaţia de limbă germană a Monarhiei Austro-Ungare se definea drept „germană”, la fel fiind catalogată şi în conştiinţa celorlalte naţiuni. După opinia sa, nu are importanţă dacă o naţiune se autodefineşte ca austriacă sau germană din punct de vedere etnic sau lingvistic, dacă 90% din populaţie se consideră aparţinătoare la aceeaşi naţiune.

Numeroase articole sînt dedicate relaţiei dintre „germanii austrieci” şi originea mixtă a austriecilor. Teoria „melting pot”-ului austriac este reprezentată de Gabriele Holzer¹²⁹. Unul dintre punctele cardinale ale demonstraţiei sale se referă la frecvenţa prezenţei numelor slave sau de altă origine în cartea austriacă de telefoane, în parlamentul austriac etc. Pohl combate această teorie susţinînd că numele şi limba nu au legătură cu sîngele care ne curge în vine.¹³⁰ Alături de Pohl, Hermann Scheuringer formulase deja în 1992 deficienţele teoriilor care apelează la originile multiculturale. După opinia lor, teoria nu poate fi aplicată la întreaga Austrie întrucît nu poate fi valabilă decît pentru Viena şi împrejurimile sale.

„Germanitatea austriacă” a constituit drept bază pentru numeroase dezbateri ideologice. După Pohl şi Wiesinger, varianta statului naţional austriac nu este altceva decît un fenomen austriac al limbii germane; în afară de faptul că valabilitatea sa se reduce doar la acest spaţiu,ea rămîne totuşi germană. În opinia lor nu există nici măcar acele zece mii de cuvinte specific austriece care să fundamenteze existenţa „germanei austriece”, abia dacă pot fi găsite o sută.¹³¹

În ce măsură va reuşi „germana austriacă” să-şi păstreze specificitatea, respectiv, în ce măsura vor ceda expresiile austriece, acolo unde există, invaziei din nord, prin mass media şi economie, expresiilor corespunzătoare din germană, depinde numai de voinţa poporului austriac.

Încheiere

„Una dintre trăsăturile caracteristice ale identităţii este tocmai faptul că nu este ceva dat odată pentru totdeauna, că transformările sociale influenţează evoluţia sa Marile transformări sociale pot zdruncina formele valabile, consolidate anterior ale identităţii. În astfel de situaţii vorbim de crize de identitate şi de căutarea unei noi identităţi.”¹³² Exact acest lucru s-a întîmplat cu Monarhia Habsburgică. Imensa ţară multinaţională s-a fărîmiţat după primul război mondial în mici state naţionale. Mica parte de limbă germană rămasă a fost denumită Austria, în timp ce, la începutul secolului XX, populaţia acesteia se autodefinea drept parte a naţiunii germane. După destrămarea Monarhiei austriecii nu posedau o identitate naţională independentă. În felul acesta sa putut crea legătura cu Imperiul German de care erau legaţi vreme îndelungată printro istorie comună. La începuturile procesului de căutare identitară, aceasta a fost găsită în cadrul germanităţii. Din 1934 – în opoziţie cu ideile naţional-socialismului austriecii au început să-şi găsească propria identitate. Există cel puţin două motive pentru care nu s-a reuşit atragerea maselor largi în acest proces. Prima este îndelungata criză economică din acei ani, a doua, că însuşi guvernul avea un caracter autoritar, ca atare nu a reuşit să aibă o influenţă semnificativă.

Declaraţia de la Moscova din 1943 a conferit legitimitate noii Austrii, făcînd posibilă pentru multă vreme evitarea confruntării austriecilor cu propriul trecut, cu faptele comise în perioada hitleristă. În 1938, prin desfiinţarea Austriei, austriecii ca popor au continuat să existe şi asemenea germanilor, majoritatea locuitorilor au participat la ororile sistemului nazist, nu au fost doar victime. În ceea ce priveşte limba şi religia populaţiei Austriei, statul este astăzi deosebit de omogen, constituirea sa însă nu a fost provocată de un principiu naţional ca în cazul celorlalte state europene moderne (ca în cazul Franţei). Principiile democratice nu se datorează luptei cetăţenilor austrieci, ci au fost impuse de puterile aliate drept condiţie a formării statului independent.

După 1945 Austria şi-a găsit locul şi în Europa: s-a angajat alături de lumea occidentală. Relaţiile cu statele democratice au dat roade: în 1955 Aliaţii s-au retras de pe teritoriul Austriei. Preţul acestei retrageri a fost acceptarea neutralităţii eterne. În ciuda acestui statut, Austria a intrat în Consiliul Europei, în ONU, a fost membru fondator al OEEC¹³³ etc. Austria a devenit poarta Occidentului. Sub influenţa rolului internaţional activ asumat s-a format o nouă conştiinţă austriacă. Populaţia austriacă a privit neutralitatea ca pe un mijloc prin care putea să-şi mărească libertatea de mişcare între cele două blocuri opuse, de răsărit şi apus. Nu a fost luat în calcul faptul că în caz de război această neutralitate nu valora nimic, dar din fericire nu a fost război... Odată cu sfîrşitul războiului rece însă rolul de intermediere între blocuri al Austriei a devenit caduc, statutul său privilegiat luînd sfîrşit. Alături de neutralitate, „conştiinţa austriacă” fusese modelată după 1945 de delimitarea faţă de germanitate, în cursul căreia Austria nu a reuşit nici pînă astăzi să se rupă de Germania din punct de vedere cultural şi economic.

Este important să acordăm atenţia cuvenită unuia dintre elementele cele mai determinante ale conştiinţei identitare, şi anume limbii. „Formarea culturii naţionale a contribuit la crearea principiilor comune ale culturii universale ale scrisului, a creat o limbă naţională unitară ca principal mijloc de comunicare în interiorul naţiunii...”¹³⁴

Noile cercetări duc la concluzia că conştiinţa naţională austriacă nu este destul de rezistentă faţă de puternicele influenţe externe care ameninţă limba austriacă. Dacă trăsătura definitorie a limbii austriece este mult subliniata pluralitate, ea nu ar trebui să fie afectată nici de influenţele lingvistice şi culturale pangermane, toleranţa şi aprecierea faţă de acestea fiind la fel de fireşti.

Din punctul de vedere al locuitorilor regiunii noastre poate fi înţeleasă concepţia lui Bruckmüller care ţine morţiş la ideea poprului austriac independent şi din punct de vedere lingvistic. Faptul că în cercurile ştiinţifice are loc o dezbatere atît de vehementă despre acest subiect ridică întrebarea dacă Austria nu se confruntă de fapt cu probleme mult mai grave şi mai profunde pentru care guvernele actuale şi cele viitoare vor trebui să găsească soluţii?

Imaginea despre sine a austriecilor în cursul celor cincizeci de ani ai celei de-a Doua Republici a trecut printr-o serie de schimbări. În 1945, spre deosebire de 1918, la naşterea celei de-a Doua Republici, austriecii au jurat credinţă noului lor stat. Investigaţiile internaţionale începute cu 1946-47 stau mărturie faptului că identitatea austriacă a reuşit să se smulgă din strînsoarea dependenţei germane, întărindu-se mai ales în privinţa dimensiunii sale culturale. Pînă prin anii optzeci s-a consolidat conştiinţa austriacă: sondajele arată că în perioada 1980-2000 locuitorii austrieci consideraseră în proporţie de 70-80% că în Austria trăieşte o naţiune independentă. Astăzi Austria îngroaşă rîndurile acelor state care se caracterizează prin cele mai puternice sentimente naţionale, asociate însă şi cu sentimente latent şovine, care nu mai provin însă din naţional-socialismul german, ci se alimentează din naţionalismul austriac.

Austria se consideră astăzi un stat mic şi aparent renunţă la orice idee care „în mod tradiţional este legată de poziţia de «mare stat», mitul habsburgic este pus în esenţă în slujba unui turism înfloritor, este în mod îndreptăţit mîndru de faptul că este considerată o «mare putere culturală». Opera, Filarmonica sau Wiener Sängerknaben sunt simboluri naţionale la fel de importante ca tortul Sacher, Mozartkugel şi pălăria tiroleză.... Austria, săracă în mituri naţionale, posedă o rezervă inepuizabilă de stereotipuri şi clişee atît în domeniul «culturii înalte», cît şi în cel al folclorului, care duc la crearea bazelor unei mitologii austriece extrem de vii.”¹³⁵

Populaţia Austriei a susţinut în 1995 cu mare majoritate (82,4%) aderarea la Uniunea Europeană. Ceea ce nu înseamnă că se şi identifică în proporţie atît de mare cu uniunea. Amintim faptul că în 2002 doar 12% dintre austrieci s-au declarat parţial sau exclusiv europeni.

Lupta pentru identitatea austriacă nu s-a terminat: de astă dată ea continuă în cadrul Uniunii Europene. În timpul Monarhiei Austro-Ungare „au fost îndeplinite deja multe din obiectivele care de-abia acum sunt formulate în UE. Dar popoarele? În pofida tendinţelor naţionale (devenite de-abia mai tîrziu naţionaliste), toţi s-au considerat austrieci, cetăţeni ai unui imperiu comun”¹³⁸. Datorită însă a războiului pierdut şi a naţionalismului în creştere al popoarelor Monarhia s-a destrămat. Popoarele ce o compuseseră au devenit naţiuni independente. Şi Austria a păşit pe acest drum independent, acum fiind în faza în care, alături de identitatea austriacă sau ca alternativă la aceasta, se poate identifica cu ideea şi identitatea europeană. Trebuie să fie atentă însă ca identitatea sa, construită cu multă grijă – uneori chiar şi pe neadevăruri¹³⁹ – să nu fie afectată. „În domeniul identităţilor în Europa trebuie să se afirme identităţile multiple, trebuie să se impună «cercurile concentrice» ale identităţilor: identităţi echivalente europene, regionale, naţionale/etnice şi alte identităţi de grup, unul lîngă altul”¹⁴⁰ – scrie Zsolt Rostoványi.

Extinderea din 2004 a Uniunii a afectat mai sensibil Austria decît celelalte state membre (patru ţări aderante se află în vecinătatea ei). Reacţia Austriei poate fi multiplă. Poate să se plaseze în fruntea procesului şi să-şi asume un rol în dirijarea evenimentelor. Dacă nu o face, se retrage din rolul prin care de-a lungul secolelor a influenţat spaţiul central-est-european. Acum aceste „popoare [esteuropene] caută căile de apropiere unul faţă de celălalt şi privesc împreună spre Europa...Austria ar putea da o mînă de ajutor oferindu-le un punct de sprijin în

interiorul UE. Şi astfel s-ar întoarce la rolul ei jucat de-a lungul istoriei, avînd

acum însă o identitate clară şi fiind mai bogată în experienţă.”¹⁴¹

Extinderea UE spre răsărit înseamnă noi provocări pentru identitatea austriacă. Odată cu aderarea Austriei în 1995 austriecii s-au îndepărtat de spaţiul est-european, cu toate că anterior acest spaţiu constituise dimensiunea de bază a identităţii austriece. Atunci cînd în anul 2000 Uniunea Europeană a sancţionat Austria pentru că politica sa încălca valorile europene, politicienii austrieci s-au întors din nou către Răsărit. Brusc şi-au exprimat interesul pentru regiunea est-europeană. Cauza principală a acestei reîntoarceri a fost că „Viena a trebuit să-şi dea seama că nu poate conta pe solidaritatea firească a Berlinului sau a celorlalte state membre neutre, pe care presupusese că poate conta înainte de sancţiuni”.

Populaţia austriacă însă nu a fost de acord cu politica externă de susţinere a extinderii. În primăvara lui 2001, de-abia 51% dintre intervievaţi sprijineau primirea noilor membri.¹⁴² Investigaţiile efectuate de Eurobarometru dezvăluiau fapte şi mai triste. Sondajele din toamna lui 2002 arată că doar 18% dintre austrieci susţin aderarea tuturor ţărilor candidate, 47% consideră că numai cîteva state ar trebui primite în UE, iar 22% au respins în totalitate extinderea. Aderarea Ungariei la UE a fost susţinută de 66% dintre austrieci, ea fiind urmată de Malta, Cipru şi Slovenia, dar şi indicatorii privind Cehia şi Slovacia arătau o tendinţă favorabilă.¹⁴³

Politica austriacă ar avea tot interesul să convingă poporul austriac că Austria numai prin extinderea UE va putea juca din nou un rol determinant în zonă, ca pe vremea Monarhiei. Dacă profită de această şansă, poate deveni cel mai important cîştigător al unei eventuale „federaţii regionale” central-europene¹⁴⁴. Acesta ar putea fi viitorul Austriei. Iar pentru consolidarea identităţii austriece aceasta ar putea fi calea favorabilă.

Note:

1. Zöllner, Erich [1998]: Ausztria története, Budapest, Ed. Osiris, p.53.

2. Bruckmüller, Ernst [1979]: Einige Überlegungen zur nationalen Identität der Österreicher. http.//klahrgesellschaft.at/Mitteilungen/Bruckmueller 2 97.htm. (10 februarie 2003)

3. La 1 ianuarie 1995.

4. Pataki Ferenc [2001]: Élettörténet és identitás, Budapest, Ed. Osiris.

5.Bruckmüller, Ernst [1996a]: Die Entwicklung des Österreichbewusstseins, https:// www.wsg-hist.uni-linz.ac.at/lehre/unterlagen sg/bruckmueller.osterreich.pdf (25. febr.2003)

6. Pataki Ferenc [2001] p. 416.

7. Prinţul Eugen de Savoya s-a evidenţiat dintre ceilalţi generali prin războaiele cîştigate împotriva turcilor. „Din rîndurile contemporanilor lui a simbolizat cel mai bine Monarhia Habsburgică ridicată la rangul de mare putere nu în ultimul rînd şi datorită succeselor sale...“, Zöllner, Erich: op.cit, p.209.

8. Franz Grillparzer, scriitor şi poet austriac din sec.XIX. Prin dramele sale care îmbinau elemente clasice, romantice şi baroce a fost (alături de Hugo von Hofmannsthal şi Adalbert Stifter) unul dintre întemeietorii literaturii austriece separate de cea germană. Deosebit de importante au fost piesele sale cu mesaje actuale, care judecau istoria austriacă habsburgică cu mult spirit critic şi responsabilitate patriotică.

9.Kovács János Mátyás [1996]: A szuveranitás képzete – Ausztria identitást vált (vagy nem), în: Gombár Csaba, Hankiss Elemér, Lengyel László, Várnai Györgyi (red.): A szuveranitás káprázata, Budapest, Ed.Korridor, p.180.

10. Este considerată democratică perioada 1919-1932.

11. Bruckmüller, Ernst [1996a]: Neu-Österreich. Das Werk des Friedens von St.Germain. Seine Kultur, Bodenschätze, Wirtschaftsleben und Landschaftsbilder, Amsterdam-Wien.

12.  Rieger, Erwin [1928]: Ewiges Österreich. Ein Spiegel seiner Kultur. Wien

13. Citat de Andreas Holzer [1995]: Die Rolle der Musik als Faktor österreichischer Identitätsfindung, în Medienimpulse, Heft Nr.14, p.34.

14. Introducerea Zilei Catolice în septembrie 1933 poate fi pusă în strînsă legătură cu anul 1863.

15. Hall, Stuart [1992]: A kulturális identitásról, în: Feischmidt Margit (red.) [1997]: Multikulturalizmus: Kultúra, identitás és politika új diskurzusa. Budapest, Osiris – Láthatatlan Kollégium, pp.60-85.

16. Kiss J. László [2003]: Globalizálódás és külpolitika. Nemzetközi rendszer és elmélet az ezredfordulón. Budapest, Teleki László Alapítvány, p.250.

17. Bruckmüller aduce drept exemplu cartea „Austria – bazele educaţiei patriotice” publicată în 1936 de Vereinigung christlich-deutscher Mittelschullehrer Österreichs.

18. Holzer, Andreas [1995] p.34.

19. Pelinka, Peter [2001]: Wozu noch Österreich? Bestandsaufnahme eines Kleinstaates. Wien, Ueberreuter Verlag, p.46.

20. Denumirea celor care iniţial aparţinuseră de cel de al Treilea Reich.

21. „Cel de-al Treilea Reich dăduse Austriei denumirea de Ostmark...” Denumirea de Ostmärkern a fost dată austriecilor în acea vreme. Sursa: Kiss J. László [2003], p.251.

22. Kiss J. László [2003], p.251.

23. Bruckmüller, Ernst [1996a], p.5.

24. Bruckmüller, Ernst [1996a], p.5.

25. Citat de Schuchnig, Josef [1995]: Nationale Idetitätsmerkmale im österreichischen Film, în Medienimpulse, Heft Nr.14, p.22.

26. Portisch, Hugo [1998]: Österreichs langer Weg zur einigen Identität, în Europaeische Rundschau, 1998, Sondernummer, 26. Jahrgang, p.92.

27. Kiss J.László [2003], p.257.

28. Rathkolb, Oliver [2003]: Geschichte in unserer Gegenwart, https://planet.gruene.at/ planet17/kulturnatur/RATHKOLB.html (11 febr.2003).

29. În legătură cu partidele, aş dori să menţionez că ele au avut (şi au în continuare) o influenţă deosebit de puternică asupra identităţii austriece. „În privinţa identităţii unor persoane individuale, apartenenţa la una dintre «tabere» (adică partide) era aproape mai importantă decît la cea de Austria ca întreg.” – scrie Kiss J. László [2003], p.252.

30. Hartmann, Simone Dinah – Lederer, Karin [1998]: Die Rezeption des Buches „Hitlers willige Volkstrecker“ von Daniel Jonah Goldhagen in den österreichischen Printmedien. https:// ontextxxi.mediaweb.at/texte/archiv/c21020205.html (30 martie 2003).

31. Uhl, Heidemarie [2001]: Das „erste Opfer“. Der österreichische Opfermythos und seine Transformationen in der Zweiten republik. https://www.oezp.at/aktuell/2001.html (10 martie 2003)

32. Idem.

33. Krachberger, Franz [2003]: Österreichische Idetität. https://ejournal.thing.at/Essay/ identy.html (11 febr.2001).

34. Holzer, Gabriele [1995]: Verfreudete Nachbarn https://www.t0.or.at/~r.kohoutek/ holz.html (15 febr.2003).

35. Uhl, Heodemarie [2001].

36. Fostul social-democrat Ernst Fischer, cea mai puternică personalitate din punct de vedere spiritual a FKÖ, a fost secretarul partidului.

37. Preşedintele Republicii Kirschläger a fost urmat în funcţie, după expirarea mandatului, de Kurt Waldheim. Kurt Waldheim a îndeplinit între 1972 şi 1981 funcţia de secretar general ONU. „A fost acuzat şi în timpul îndeplinirii «celei mai dificile funcţii din lume», dar acuzaţiile privind trecutul său nazist au ajuns la lumină în 1986.” Zöllner, Erich [1998]: Ausztria története, p. 413.

38. Bruckmüller, Ernst [1996a], p.14.

39. „...printre predecesorii multiculturalismului pot fi enumerate noile mişcări sociale apărute în anii ’60. Discursul şi practica politică a corectitudinii politice (political corectness), într-o anumită privinţă pot fi considerate drept predecesoare, în altă privinţă chiar parte componentă, o formă de manifestare a acestuia.” Feischmidt Margit (red.) [1997], p.25.

40. Holzer, Gabriele [1995].

41. Idem.

42. Uhl, Heidemarie [2001].

43. Idem.

44. Idem.

45. Kiss J. László [2003], p.260.

46. Componenta germană a sintagmei „german austriac”, înainte de 1918 se referea la austriecii habsburgici, exprimînd astfel legătura lor cu Germania.

47.  Dacă comparăm scenariul anilor 1918-1919 cu cel al anului 1945, vom vedea că denumirea de „Austria”, vehement contestată în 1918-1919, este acceptată fără probleme în 1945 de către cele trei partide conducătoare. Aceeaşi unanimitate a fost caracteristică şi în cazul constituţiei şi al celorlalte simboluri de stat: şi legea privind culorile naţionale a fost repede adoptată. Faţă de drapelul Primei Republici, acesta se deosebeşte doar prin aceea că lanţul ţinut de ghearele vulturului este rupt, simbolizînd astfel independenţa de stat a Austriei. Imnul a fost modificat pe baza unui text de Paula von Preradovici.

48.  În acea perioadă era una dintre personalităţile cele mai importante ale SPÖ.

49.  Citat de Bruckmüller [1996a], p.7. (Lucrarea originală este: Figl, Leopold [1965]: Reden für Österreich, Wien- Frankfurt – Zürich).

50.  Perioada dictaturii corporatiste (1933-1938) în Austria.

51.  A fost portavoce „teoretică” a VPÖ. Redactorul şef era Adolf Missong, iar printre colaboratorii principali îi putem găsi pe August Maria Knoll şi Ernst Josef Görlich. Sursa: Bruckmüller [1996a], p.7.

52.  Bruckmüller, Ernst [1996b]: Nation Österreich. Kulturelles Bewusstsein und gesellschaftlich-politische Prozesse, Wien, Böhlau Verlag, p. 392.

53. „Apariţia denumirii de «Österreich» nu înseamnă nicidecum începutul istoriei austriece; cu toate acestea este un fapt de importanţă istorică, întrucît semnalează că utilizatorii denumirii simţiseră o anumită solidaritate, sentiment extins apoi şi la vecinii lor. Putem observa şi existenţa unor germeni ai noţiunii de patrie, dovedită apoi în prima jumătate a secolului al 12 şi prin documente.” Sursa: Zöllner, Erich: Ausztria története, p.53.

54. Bruckmüller, Ernst [1996a] p.9.

55. Idem, p.10.

56. Holzer, Andreas [1995], p.35.'

57. Schuchnig, Josef [1995]: Nationale Identitätsmerkmale im österreichischen Film, în Medienimpulse, Heft Nr.14. p.24.

58. Marschik, Mathias [1998]: Österreich und Europa – Österreich im Sport. Anmerkungen zum Beitrag des Sportes zur nationalem Identität, în Medienimpulse, Heft Nr.24. p.19.

59. Krachberger, Franz [2003].

60. Idem.

61. Kiss J. László [2003], p. 257.

62. Bruckmüller, Ernst [1996a], p. 12.

63. Idem, p.13.

64. Sieben Wahrheiten über die Neutralität. https://www.oeies.or.at/doku/99047wahrheit.html (28.oct.2002).

65. Bruckmüller, Ernst [1996a] p.14.

66. Idem.

67. Idem, p.16.

68.  Bruckmüller, Ernst [1996b]: Nation Österreich. Kulturelles Bewusstsein und gesellschaftlich-politische Prozesse, p.61.

69. Bruckmüller, Ernst [1996a] p.17.

70. SWS-Bildstatisstiken: Österreisch und seine Identität [1994], SWS-Rundschau, An 34., Caiet 2., p.212.

71. Bruckmüller, Ernst [1996a] p.18.

72. Idem, p.19.

73. Idem, p.22.

74. SWS-Bildstatisstiken: Österreich un seine Identität [1994], SWS-Rundschau, An 34., caiet 2.,p.222.

75. Holzer, Gabriele [1995] p.34.

76. Este o ironie a sorţii că Beethoven, născut în Germania, dar compunînd mai tîrziu la Viena, s-a dovedit a fi fost „austriac” mai popular în cadrul sondajului decît Schubert.

77. Hofstätter, Klaus – Kargl, Maria – Liebhart, Karin [1998]: Das Selbstbild Österreichs im Kontext der europäischen Integration und der EU-Osterweiterung, Medienimpulse, Heft Nr.24, p. 16.

78. Menţinerea neutralităţii este pusă sub semnul întrebării în primul rînd datorită participării active a Austriei în cadrul Comisiei de Politici Comune de Securitate Externă a UE.

79. Suveranitatea completă a fost recîştigată de-abia la 27 iulie 1955, cînd a intrat în vigoare Tratatul de Stat al Austriei. Deşi Tratatul nu stipula neutralitatea, mai tîrziu, la 26 octombrie 1955 a fost adoptată Legea neutralităţii permanente care declara că Austria nu va adera în viitor la nici o alianţă militară şi nu admite înfiinţarea bazelor militare pe teritoriul său.

Această situaţie a durat pînă la 1 ianuarie 1995 cînd, odată cu aderarea la Uniunea Europeană, neutralitatea ţării a fost pusă sub semnul întrebării. Tot atunci a devenit şi membră observatoare a Uniunii Vest-Europene, iar nu mult mai tîrziu (la 10 februarie 1995) a devenit membră şi în Parteneriatul pentru Pace. În prezent situaţia ţării s-a schimbat fundamental. Majoritatea ţărilor învecinate sunt membre NATO, şi nu trebuie uitat că relaţia dintre NATO şi Rusia poate avea de asemenea o influenţă decisivă asupra aderării Austriei la NATO şi scoaterea din vigoare a Legii neutralităţii permanente.

80. Hofstätter, Klaus – Kargl, Maria – Liebhard, Karin [1998] p.12.

81. Idem, p.15.

82.  Eurobarometer57-National Standard Report – Austria https://europa.eu.int/comm/public opinion/archives/eb/eb57/eb57austria.pdf (10 martie 2003).

83. Eurobarometer58-National-Standard-Report – Austria https://europa.eu.int/comm/public opinion/archives/eb/eb58/eb58 austria.pdf (8 aprilie 2003).

84. Idem.

85. Sursa datelor din 1993: Bruckmüller, Ernst [1996a] p.19. Datele din 2002 provin din Eurobarometer57-National Standard Report – Austria. Idem.

86. Eurobarometer57.

87. Idem.

88. Pataki, Ferenc [2001] p.421.

89. Rathkolb, Oliver [1990]: Österreich und Deutschland Grösse – Ein schlampiges Verhältnis. Salsburg, Müller Verlag.

90.   Holzer, Gabriele [1995b]: Verfreudete Nachbarn. Österreich-Deutschland. Ein Verhältnis. Wien, Kremayr& Scheriau.

91.   Bruckmüller, Ernst [1996b]: Nation Österreich – Kulturelles Bewusstsein und gesellschaftlich-politische Prozess, p.69.

92. Idem.

93. Kiss J. László [2003] p.249.

94. Pelinka, Anton [1990]: Zur österreichischen Identität. Zwischen deutscher Vereinigung und Mitteleuropa. Wien, Ueberreuter Verlag, p.146.

95. Bruckmann, Gerhart [1989]: Österreicher, wer bist du? – Versuch einer Orientierung. Wien, Ueberreuter Verlag, p.145.

96. Pohl, Heinz Dieter [2002]: Österreichische Identität und österreichisches Deutsch. https://members.chello.at/heinz.pohl/Identitaet sprache.htm (25 ianuarie 2003).

97. Citează Pohl, Heinz Dieter [2002].

98. De Cillia, Rudolf: Deutsche Sprache und Österreichische Identität. [1995], în Medienimpulse, Heft Nr.14, p.4.

99.  Înţeleg prin aceasta că cetăţenii recunosc naţiunea căreia îi aparţin.

100. Bruckmüller, Ernst [1994]: Österreichsbewusstsein in Wandel – Identität und Selbstverständniss in den 90-igen Jahren, Wien, Signum Verlag, p.17.

101. Pohl, Heinz Dieter [2002].

102. Idem.

103. Reiterer, Albert F. [1988]: Nation und Natinalbewusstsein in Österreich – Ergebnisse einer empirischen Untersuchung, Wien, Verband der Wissenschaftlichen Gesellschaft Österreichs, p.13.

104. Amintisem în capitolul anterior că FPÖ şi adepţii acestuia reprezentau orientarea pangermanică.

105. Holzer, Gabriele [1995b]: Verfreudete Nachbarn. Österreich – Deutschland. Ein Verhältnis. Wien, Kremayr&Scherian, p.160.

106. Citat de Pohl, Heinz Dieter [2002]. Lucrarea originală este: Erdmann, Karl Dietrich [1989]: Die Spur Österreichs in der deutschen Geschichte – drei Staaten – zwei Nationen – ein Volk, Zürich, Manesse Verlag.

107. Scheuringer, Hermann [1992]: Deutsches Volk und deutsche Sprache – Zum Verhältnis von Deutsch-Sprechen und Deutsch-Sein in der Schweiz und in Österreich nach 1945, în Österreich in Geschichte und Literatur, An 36. caiet Nr. 3. p.169.

108. De Cillia, Rudolf [1995] p.6.

109. Muhr, Rudolf [1993]: Internationale Arbeiten zum österreichischen Deutsch und seinen nachbarsprachlichen Bezügen. (Materialen und Handbücher zum österreichischen Deutsch und zu Deutsch als Fremdsprache, Band 1.)Wien, Hölder-Pichler-Tempsky, p.112.

110. De Cillia, Rudolf [1995] p.6.

111. Idem, p.4.

112.Scheuringer, Hermann [1992].

113.Pollak, Wolfgang [1992]: Was halten die Österreicher von ihrem Deutsch? – Eine sprachpolitische und soziosemiotische Analyse dre sprachlichen Identität der Österreicher. Wien, ÖGS/ISSS Verlag, p.5.

114.Idem, p. 103.

115.De Cillia, Rudolf [1995] p.9.

116.Pollak, Wolfgang [1994]: Identität durch Grammelschmalz. Der Standard, 28 aprilie 1994.

117.Holzer, Gabriele [1995a].

118.SWS-Bildstatisstiken: Österreich und seine Identität [1994], SWS-Rundschau, An 34, Caiet 2. p.224.

119.Fessel Institut: www.gfk.at (25 ian. 2003).

120.De Cillia, Rudolf [1995], p.12.

121.Idem, p.11.

122.Idem, p.12.

123.Citat de De Cillia, Rudolf [1995], p.12.

124.Pohl, Heinz Dieter [2002].

125.Scheuringer, Hermann [1992] p.171.

126.Pohl, Heinz Dieter [2002].

127.Citat de Pohl, Heinz Dieter [2002].

128.Prin aceasta am susţine că slovenii, cehii, care trăiseră în Imperiu nu ar fi fost austrieci.

129.Holzer, Gabriele [1995b] p.163.

130.Pohl, Heinz Dieter [2002].

131.După cum am menţionat, aceste expresii specific austriece în Austria sunt numite „Austriazismen”.

132.Citat de Palánkai: Globalizáció és civilizációk. Magyar Tudomány, 2002, nr.6, p.2. Lucrarea originală: Bayer, József: Globalizáció, európai integráció és nemzeti identitás, Politikatudományi Szemle, 1999, Nr.1.

133.Organizaţia Cooperării Economice Europene.

134.Hall, Stuart [1992] p.69.

135.Reszler, André [1995]: Az osztrák identitás három vonatkozása, în Európai Szemle, Nr.4.p.115.

136.Pelinka, Peter [2001]: Wozu noch Österreich? – Bestandsaufnahme eines Kleinstaates. Wien, Ueberreuter Verlag, p.60.

137.Eurobarometer57-National Standard Report – Austria https://europa.eu.int/comm/public opinion/archives/eb/eb57/eb57austria pdf.

138.Portisch, Hugo [1998] p.90.

139.M-am referit aici printre altele la mitul „numai victimă” şi la menţinerea inutilă a statutului de neutralitate în urma aderării la UE.

140.Rostoványi Zsolt [1999]: Európai identitás. Európa Kislexikon. Budapest, BKE, VKI, p.71.

141.Portisch, Hugo [1998], p.97.

142.Kiss J. László [2001]: Osztrák külpolitika és az EU kibővülése: aktív szomszédpolitika avagy „közép-európai érdekközösség” az integráció útján. Magyar Szemle, An X. Nr.7-8, p.3.

143. Sursa: Eurobarometer58 – National Standard Report – Austria https://europa.eu.int/ comm/public opinion/archives/eb/eb58eb58 austria pdf

144. Kiss J. László [2001], p.4.

Traducere de Elek Szokoly

*

Katalin Szujer, Az osztrák identitás átalakulása, studiu publicat în Pro Minoritate, nr.vară/2003, şi preluat cu permisiunea revistei.