Untitled-1
Regionalismul
italian
şi reforma constituţională
Silvio
Gambino
Introducere
Refleţia
doctrinară europeană (şi italiană, în particular), mai ales în ultimii
douăzeci de ani, a acordat o mare atenţie tematicii organizării teritoriale a
puterii
atît din punctul de vedere al subsidiarităţii funcţiunilor publice cît şi al
raportului
dintre descentralizarea teritorială şi guvernămînt (guvernare), şi, îndeosebi,
celui
relativ la protecţia
drepturilor cetăţeneşti (naţionale şi sociale).1
Pe
marginea acestor tendinţe, pot fi relevate interesante puncte comune în
privinţa tematicii (şi problematicii) definiţiei relative atît la statul
federal cît şi la
cel regional.
În
acest cadru, chestiunea generală pe care şi-o pune un jurist, dar îndeosebi
legislatorul reformei constituţionale, faţă de „procesele federaliste” în curs
(atît în
privinţa formelor de rang constituţional cît şi de nivel administrativ), priveşte,
în
acest caz, evoluţia actuală (sau cel puţin tendinţa) organizării tradiţionale
„iacobine”, centraliste şi centralizatoare a puterilor publice (şi a formelor
de
legitimare corespunzătoare), spre forme instituţionale (şi politice) în
schimbare,
pe fond, pînă la confundarea cu cele puse la baza ordonărilor de tip federal2.
Faţă
de această problematică, tema prezentei reflecţii va aborda (rapid),
încercînd să evalueze: în primul rînd, în ce măsură şi în ce fel reformele
constituţionale (şi administrative) actuale din Italia constituie sau, cel puţin,
per-
mit depăşirea organizării „centralizatoare” tradiţionale a puterilor publice;
în al
doilea rînd, rebus suc stantibus, care ar putea fi „centrul gravitaţional”
al guvernului
regional-local din punctul de vedere al reformelor în curs3; în sfîrşit,
dacă ordonarea
constituţională reformată, cu noile competenţe conferite la nivel regional şi
autonomia statutară valorizată şi recunoscută constituţional regiunilor permite
decelarea de posibile inegalităţi între cetăţeni în funcţie de teritoriul sau
regiunile
de origine.
Care este modelul de stat
utilizat pentru analiza reformei regionale?
În
privinţa modelului teoretic de referinţă constatăm înainte de orice că
revizuirea constituţională a Titlului V
(legile constituţionale
nr.1/99 şi nr.3/2001)
nu se defineşte nici ea, nomine juris, ca „federală”.
La
limită, s-ar putea afirma, că reforma constituţională actuală a
regionalismului italian constituie o simplă „arhitravă” constituţională, mai
necesară
ca oricînd pentru a asigura „armonia” unei serii întregi de intervenţii
legislative,
numeroase şi sectoriale, care de mai mult de un deceniu au influenţat ordonarea
instituţiilor regionale şi autonomiilor, succedîndu-se în timp în absenţa unui
cadru
de referinţă organic şi perspectiv.
Ceea
ce este incontestabil, printre observatorii cei mai avizaţi în materie, este
că nici legea nr. 59/97 (prin care s-a iniţiat „federalismul administrativ cu
Constituţie
neschimbată”), nici actuala revizuire constituţională (care constituie „cadrul”
constituţional al federalismului administrativ) nu constituie simple „ajustări”
ale
modelului regionalist constituţional – deja aplicat cu regionalizările de la
începutul
anilor 70 –, ci mai curînd o reflecţie nouă asupra ansamblului sistemului
regional
şi autonomist, implicînd toate nivelele instituţionale de guvernare (inclusiv
nivelul
statal), destinat fondării unei „Republici a autonomiilor” complete. În acest
sens,
a putut apărea o formă tipică de stat definit ca „stat regional de tendinţă
municipală”4.
Cu
alte cuvinte, se poate astfel considera că, în timp ce primele două
regionalizări (anii şaptezeci şi optzeci) constituiau simple aplicări ale
dispoziţiilor
constituţionale ale vechiului Titlu V
din Constituţie5,
procesul actual de
regionalizare (a treia) constituie, în principal, aplicarea principiilor
constituţionale
relative, întîi de toate, la autonomismul şi pluralismul instituţional (ex.
art.5 Const.)6.
Procese
de acest fel constituie totodată un răspuns constituţional important la
exigenţa întăririi „robuste” a „funcţiei de guvernare”, pe de altă parte
imperfect
definită în Constituţie, ca şi a „funcţiei administrative” (art, 118 Const.),
chiar mai
puţin structurată de constituanţi, care se poziţionaseră în siajul tradiţiei
liberale a
secolului al XIX-lea, arătîndu-se prea puţin atenţi la importanţa politică şi
constituţională pe care funcţia însăşi era chemată să o deţină într-un „stat
administrativ”.
Raţiunea
reformelor administrative (numite „Bassanini”), confirmate ulterior
de reformele constituţionale, nu fusese totuşi, aceea de a atribui regiunilor
funcţiuni
care le reveneau în virtutea Constituţiei, ci mai curînd aceea de a reorganiza
„glo-
bal” statul (în sensul de „stat al ordonării” şi nu „stat-aparat”).
Această
reorganizare se derulează, pe de altă parte, pe baza principiilor
„directoare” conţinute în articolul 5 al Constituţiei; revizuit prin legea
nr.59/97,
acest articol poate fi considerat ca o formulare ante litteram a
principiului
susbsidiarităţii.
Reformele
administrative, şi în particular decretele de aplicare a legii 59/7
(decretele legislative 143/97, 112/98, 114/98, 123/97, 132/97, 422/97, 469/97,
ca
şi ultima reformă a serviciilor sociale din legea 328/2000), pot fi, fără umbră
de
îndoială, considerate ca mergînd în acest sens, dacă nu întru-totul ca maxim de
descentralizare instituţională şi administrativă posibilă, cel puţin ca maxim
de
devoluţie atinsă în cursul istoriei statului italian7.
Cu
referinţă la problematica depăşirii organizării centralizate a puterilor
publice, răspunsul care poate fi dat, în lumina reformei constituţionale
actuale nu
permite în nici un chip posibilitatea de a atribui calificativul de federal
pentru
noua formă de stat italian (şi nici pentru modelul proto-federal sau
prefederal).
Modelul
teoretic care se dagajă din reformele recente continuă să se inspire
dintr-un model de stat regional caracterizat de aplicarea „avansată” a opţiunii
autonomiste, deja prezentă în Constituţia din 19488.
Raportat
la aceasta din urmă, reformele (atît administrative cît şi
constituţionale) se prezintă, cum am spus, mai curînd ca o „dezvoltare” a
principiilor
constituţionale (art.5 Const.) în materie de descentralizare instituţională
decît ca
„modificarea” lor efectivă.
Chiar
în absenţa posibilităţii de a deduce din reformele actuale o nouă formă
de stat calificabil drept federal, inovaţiile aduse prin reformele
administrative şi
constituţionale sînt
în mod cert semnificative în privinţa acelor valori şi principii
pe care Constituţia
din 1948 le conţinea, dar care, pe de o parte, au rămas
„prinzonierele” unei forme excesiv de dependente de statul liberal al secolului
al
XIX-lea, pe altă parte, au trebuit să se măsoare cu participarea autonomiilor
politice
(partidele politice) care au marcat mai mult de o jumătate de secol „Constituţia
materială” a ţării9.
Aşadar,
cu privire la dinamica „reformelor teritoriale” în curs, nu ar fi vorba
decît de aplicarea completă şi foarte tîrzie a Constituţiei din 1948, după
„congelarea”
de mai multe decenii, căreia i-a fost supusă de forţele politice ale majorităţii.10
Reiese,
prin urmare că, în raport cu chestiunea definiţiei, dar importantă şi
pentru aprecierea schimbărilor formei de legitimare în exercitarea puterilor
publice,
modificarea articolului 114 din Constituţie, prin care pactul constituţional
exprimat
în Carta fundamentală a Republicii nu mai prevede că „Republica se împarte în
regiuni, provincii şi comune”, ci că „Republica este constituită din comune,
provincii, oraşe metropolitane, regiuni şi stat” (cu inversarea subiectului
legitimînd
exerciţiul puterilor care este de o evidenţă manifestă)11.
Această
modificare deci, dimpreună cu cea a articolului 118 din Constituţie
(conform căreia „funcţiunile administrative sînt atribuite comunelor, în afară
de
cele conferite, pentru asigurarea exercitării unitare, provinciilor, oraşelor
metropolitane, regiunilor şi statului...”, care prevede totodată că „statul,
regiunile...favorizează iniţiativa autonomă a cetăţenilor, individual sau în
asociere, pentru dezvoltarea
de activităţi de interes general, pe baza principiului
subsidiarităţii”) explicitează şi operaţionalizează principiul subsidiarităţii12,
care
fusese deja introdus în ordinea juridică de „reformele Bassanini” ale anilor
’90.
Cu
aceste modificări constituţionale se realizează, altfel spus, constitu-
ţionalizarea „principiului subsidiarităţii”, devenit de-acum înainte o topoi
a doctrinei
publicistice juridice şi politice, deşi această inovaţie constituţională nu
este scutită
de probleme delicate referitoare la chestiunile complexe pe care le ridică,
într-un
stat de drept, respectul principiului legalităţii şi, în acelaşi timp, al
protecţiei
destinatarilor acţiunii administrative.
Privitor
la raportul dintre reformele administrative şi cele constituţionale, se
cuvine subliniat faptul că transformarea organismelor şi funcţiunilor publice
nu a
condus la dezvoltarea „armonioasă” a unui model predefinit cu claritate ci este
mai curînd rezultatul intervenţiilor reformatoare parţiale şi sectoriale. După
cum
s-a subliniat cu justeţe, aceste intervenţii au avut, într-adevăr, fiecare o
„istorie
relativ autonomă” şi „au fost produse de interacţiunea diferiţilor actori
politici şi
instituţionali implicaţi în eleborarea de politici instituţionale, fără să fi
conferit un
profil particular raţionalităţii a priori a modelului dat”13.
Din
acest motiv probabil, tentativa de a reliefa un model abstract, chiar dacă
necesar, nu pare a fi de utilitate deosebită.
S-ar putea totuşi,
avansa cîteva ipoteze, despre care se cuvine să se sublinieze
că, deocamdată nu
este posibilă aşteptarea unui proces de „validare”, deoarece
variabilele în joc sînt numeroase şi esenţialmente politice.
În
raport cu acestea din urmă, în cazul reformelor constituţionale, ca şi în
cazul reformelor administrative, elementele sistemice raţionale nu sînt uşor de
evidenţiat. Perspectivele, astăzi, apar chiar mai „deschise”14 în
relaţie cu politica
constituţională a unei ulterioare „reforme a reformei” urmărită de actuala
coaliţie
aflată la guvernare15.
Competenţele
legislative şi administrative, aşa cum sînt ele mai nou
redistribuite pe baza reformelor actuale, nu permit totuşi să se determine cu
certitudine un model definit de raporturile între diferitele nivele de
guvernare
(statale şi teritoriale)16.
Astfel,
chiar dacă se poate susţine că forma actuală de stat, pe baza directivelor
reformei, se inspiră în principal dintr-un „neoregionalism slab diferenţiat”,
nu
lipsesc analizele destinate să sublinieze tendinţele spre formule de
„municipalism
garantist” (sau de „neocentralism recurent”, „de autonomism triunghiular cu
dublu
centru gravitaţional”)17.
De
altfel, acest cadru de analiză se complică cu forme de gestionare
neocentraliste, care, îndeosebi în regiunile din Mezzogiorno poate rezulta în
intervenţii publice legate de iniţiativele de „programare negociată sau de
intervenţiile administrative de la centru” (ca legea nr.488/92 sau marile lucrări
de infrastructură), dar
şi acelea relative la participarea regională la gestiunea fondurilor
structurale europene (pentru care, însă, regiunile „slabe” Calabria, Sicilia
etc.) au
dovedit pînă azi o capacitate de programare şi de cheltuire defectuoasă)18.
Acest
fapt aminteşte de o manieră generală că problema care se pune este de
a afla dacă reformele administrative şi constituţionale (actuale şi in
itinere) per-
mit, îndeosebi în regiunile „slabe”, iniţierea de politici „de ruptură” cu
vechiul
sistem regional-local bazat pe ineficacitatea, insuficienţa şi
iresponsabilitatea
instituţiilor şi a administraţiilor publice (inclusiv, în sud, a administraţiei
de stat).
La
această întrebare se poate răspunde afirmativ, poate puţin „la întîmplare”
în cazul regiunilor din sud. Un astfel de răspuns decurge din evaluarea conform
căreia se poate considera că instituţiile regionale şi locale dispun de-acum
înainte
de competenţe largi (şi semnificative) suficiente pentru a deschide o cale a
reformelor (chiar politice) şi mai ales a autoreformelor (aplicînd legea const.
Nr.1/
1999) care le permite să experimenteze politici instituţionale şi
administrative
autonome conforme noilor implicări în guvernarea teritorială19.
În
acest sens, spre exemplu, inovările prevăzute în noul articol 117 al Const.
pot fi scoase în evidenţă ca atribuind regiunilor un număr de puteri în relaţiile
lor
cu exteriorul prin „acorduri” şi „înţelegeri”, chiar şi în privinţa respectării
principiilor fundamentale de organizare în materie, stabilite prin legea de
stat.
Sub acest aspect,
totuşi, datele (economice şi sociale) pun în evidenţă puternice
asimetrii între
regiunile cu statut special şi regiunile obişnuite în domenii ca personalul,
politicile şi, mai general, exerciţiul competenţelor proprii
(„reziduale/exclusive”) şi a
celor concurente. O astfel de asimetrie este
prezentă chiar şi în cazul regiunilor obişnuite,
între regiunile „bine” administrate şi regiunile „prost” administrate.
Răspunsul
la întrebarea astfel formulată conduce, în fond, la sublinierea
faptului că, în această fază, principalele incertitudini par a se datora
caracterului
incomplet (şi carenţelor) reformei constituţionale adoptate – îndeosebi relativ
la
raportul dintre stat şi regiuni –, în scopul creării unei organizări funcţionale,
pregătită pentru un regionalism „cooperativ şi integrat”.
Dimpotrivă,
în ceea ce priveşte rapoartele dintre autonomiile locale (rapoarte
verticale dar şi orizontale, uitate pînă în prezent într-o „manieră
iresponsabilă” în
practică), dificultăţile şi caracterul incomplet de aplicare a reformelor pare
să fie
cauzate în principal de dificultăţile (sau incapacitatea) claselor conducătoare
ale
regiunilor de „a da formă” reformelor, de a renunţa la privilegii şi de „a crea
reţele”
între ele şi realităţile infra-regionale, într-un mod în care să regleze, prin
lege şi
practică, rolul de orientare şi programare20.
Dacă
cauzele dificultăţilor de a proiecta şi aplica „reformele de ruptură” sînt
bine determinate, elementele de soluţie (şi deci a soluţiilor de fi propuse) pe
care
le-am putea proiecta sînt constituite în mod esenţial din cîteva instrumente
norma-
tive relative la raportul dintre diferitele nivele de guvernare21.
În
primul caz (raportul stat-regiune), pentru ca reformele constituţionale actuale
să nu fie percepute ca „deghizare” a conservării a unor organisme încă în mod
fundamental centraliste, se face necesară o revizuire constituţională capabilă
să
dea glas constituţional regiunilor, transformînd Senatul actual al Republicii
în
Camera Regiunilor.22 Dar o astfel de orientare propusă dintotdeauna
de cele mai
bune doctrine ale ţării nu a găsit pînă în prezent vreun ecou în procesul
reformei
urmărite atît de actuala majoritate parlamentară cît şi de opoziţia actuală,
chiar
dacă încă din legislatura precedentă şi-au propus revizuirea titlului V din Constituţie.
În
mod evident, dacă reforma recentă nu a prevăzut Camera Regiunilor,
consecinţele, altele decît posibilităţile de definire a modelului de stat (care
nu este
fireşte federal), se vor reflecta în gradul de conflictualitate între stat şi
regiuni
(deja într-o mare creştere)23. Ca urmare, Curtea constituţională a
fost chemată să
arbitreze acest conflict asumîndu-şi, în mod paradoxal, un rol tipic destinat
acestui
organ în cadrul sistemelor federative24.
În
ceea ce priveşte rapoartele dintre regiuni şi autonomiile locale25,
normele
naţionale, la rîndul lor, nu par a lipsi. Dincolo de reglementările organice
stabilite
de T.U.E.L. (Texte Unice ale Entităţilor Locale, adoptate prin Decretul lege
nr.267/
2000), prevederea „Consiliului autonomiei locale” vine să se adauge prin
ultimul
alineat al articolului 123 din Constituţie, modificată prin legea constituţională
1/
99, care „constituţionalizează”
reformele Bassanini chiar şi sub acest aspect par-
ticular, definit în
general ca „racord permanent între regiuni şi autonomii”.
În
planul aplicaţiilor statutare al aceste noi instituţii, se poate totuşi crede că
problemele nu au apărut mai ales în regiunile meridionale, dat fiind faptul că
acestea
din urmă nu posedă o tradiţie instituţională solidă de colaborare inter-instituţională,
nici nu au arătat pînă în prezent o capacitate de „programare de la bază”.
Pe
de altă parte, aceste regiuni nu au cunoscut întotdeauna o schimbare
„adecvată” a formei şi a clasei politice de guvernare26 şi
numeroasele experienţe
pozitive de guvernare locală (mai ales în marile oraşe) sînt în dificultate de
a fi
„transpuse” la nivel regional.
Experienţa
în materie din partea sistemului autonomist oferă sub acest aspect
un argument important de evaluare a diferitelor realităţi teritoriale. Sub
acest as-
pect, însfîrşit, panorama dezvoltării locale în regiunile meridionale nu par a
fi
întotdeauna şi complet negative.
În
cadrul experienţelor dezvoltării locale ale ultimilor ani, ceea ce este în
mod principal relevant şi constituie baza a ceea ce se numeşte „pedagogia
autonomiei” este lecţia „de metodă” oferită de experienţele programărilor
negociate
şi de dezvoltare locală (în sensul de „acţiune guvernamentală”, care devine în
mod
progresiv „capacitate de guvernare”).
Despre
această metodă, ceea ce trebuie subliniat dincolo de panoplia
instrumentelor disponibile în baza legilor (mai ales a legii nr.662 din 1996 şi
a deliberărilor
succesive ale CIPE) este „depăşirea” opoziţiei nete dintre dezvoltarea
de sus şi dezvoltarea de jos. Această dihotomie este înlocuită printr-o logică
con-
form căreia cele două nivele (statal şi local) vizează o valorizare decisivă a
capacităţii şi a resurselor disponibile în comunităţile locale care, în acest
mod sînt
împinse în direcţia de „a practica responsabilitatea şi autopromovarea”.
În
concluzie, ce fel de consideraţii putem trage din aceste ultime observaţii
privind rolul „noilor regiuni” ca entităţi instituţionale de reprezentare, de
guvernare
şi administrare activă a procesului mai avansat de descentralizare politică şi
instituţională? În cadrul încercărilor de a răspunde la această întrebare, nu
putem
şi nu trebuie să separăm aplicarea reformelor administrative de cele ale
reformelor
constituţionale (care nu sînt toate în vigoare şi trebuie completate).
În
alţi termeni, aplicarea reformei organismelor funcţionale ale sistemului
autonomiilor locale trebuie coordonate în mod strict cu auto-reforma instituţiilor
regionale (noul art. 123 din Constituţie), care beneficiează de o autonomie politică
şi trebuie fixat în cadrul noului lor statut forma lor de guvernare în scopul
raţionalizării, ridicîndu-i randamentul instituţional foarte scăzut pînă în
prezent27.
Poligonul
de încercare al acestor reforme şi a acestor „raţionalizări” va fi, din
punctul de vedere al aplicării normative, calitatea şi caracterul incisiv al
sesiunii
statutare, în timp ce, din punctul de vedere al politicilor regionale şi locale
şi
aplicarea acestora,
va fi aplicarea (nu) „pur şi simplu” administrativă a marilor
programe de intervenţie
şi investiţie conţinute pentru fiecare regiune în cadrul
programelor de aplicare a fondurilor comunitare.
Cadrul şi limitele noilor
competenţe regionale
Dar
aspectul central al subiectului în discuţie ni se pare a fi nu numai cel al
funcţionalităţii, relativ la valorizarea periferiei (regionale) şi reducerea
centrului
(statal), dar mai ales cel care ne conduce la a ne interoga asupra noii organizări
a
competenţelor în raport cu protecţia principiului egalităţii dintre cetăţeni şi
cel al
cetăţeniei unitare şi sociale pe baza formei actuale a statului.
Cîteva
consideraţii se impun. Contrar celor prevăzute prin ordonanţa regională
precedentă, Titlul V din Constituţia reformată
introduce un raport explicit şi direct
între „noul” regionalism şi modalităţile reînnoite de protecţie a drepturilor
sociale
şi civile28. Faţă de textul precedent, noua formulare a art.117 a
Constituţiei prevede
(şi permite) domenii de competenţe în materii care ating (nu fără probleme de
interpretare) drepturi fundamentale, atît sociale cît şi civile.
Cantitatea
şi calitatea noilor alocări de competenţe la nivel regional, trebuie
văzut că apar, din punct de vedere material, comparabile cu cele din sistemele
federale (şi chiar confederale), deosebindu-se – dincolo de cadrul constituţional
al
formei de stat – prin tehnicile instituţionale de alocare şi legislaţia aplicării
corespunzătoare.
Prin
atribuirea „domeniului” legislaţiei exclusive a statului (care însă adesea
constituie o îndatorire, cum fusese deja amintit de către Curtea Constituţională
prin numeroase decizii ale căror sentinţe nr.282/2002, nr.407/2002, nr.88/2003,
nr.303/2003) de a „determina nivelele esenţiale ale prestaţiei privind
drepturile
civile şi politice”, dispoziţia constituţională reformată (art.117, al.II., litera
m)
este destinată să asigure protecţia principiului egalităţii în faţa legii –
ceea ce se
înţelege mai ales ca egalitate în faţa Constituţiei – „pe întregul teritoriu naţional”.
O
analiză asemănătoare ar trebui făcută în cadrul unei analize complete (ceea
ce nu ne este permis aici), cel puţin pentru „protecţia concurenţei”, pentru
„repartizarea resurselor financiare”, pentru „ordinea publică şi securitate”,
pentru
„reglementările civile şi penale”, pentru „cetăţenie”, aşa cum fusese elaborat
de
Curtea constituţională pentru caracterul unitar al sistemului în cadrul
jurisprudenţei
sale recente.
Legislatorul
de revizuire s-a situat într-un cadru constituţional în care se
consideră că modelul uniformismului şi centralismului este definitiv depăşit şi
căruia
i-ar corespunde în practică o legislaţie regională substanţial analogă.
În
acest cadru teleologic, se punea (se pune încă) problema unei posibile lezări
a principiului egalităţii cetăţenilor (egalitate interpersonală) în cadrul fiecăre
regiuni
dar, îndeosebi, cu referire la locul de rezidenţă (egalitate inter-teritorială).
În timp ce în primul
caz dispoziţiile constituţionale ce interzic discriminarea
între subiecţi
(art.3, al.1 din Constituţie) ar putea părea suficiente, dimpotrivă,
eventualele inegalităţi inter-teritoriale ar putea surveni fără acoperire
constituţională; aceasta mai ales ţinînd cont de realitatea socio-politică a ţării,
pe
de-a întregul caracterizată de o „problemă meridională” persistentă, în sensul
unei
(puternice) diferenţe socio-economice între nordul şi sudul ţării.
Tocmai
în raport cu această posibilă (dar, după cum ştim, reală) inegalitate,
dispoziţia lit. m) din art. 117, al 2 din Constituţie devine o garanţie a dreptului
de
cetăţenie „unitară” şi „socială”, ca şi dispoziţia limitei suplimentare
constituită de
„principiile fundamentale” rezervate legislaţiei statului cu referinţă la
competenţele
concurente ale regiunilor.
Totuşi,
dacă în cazul posibilelor lezări ale principiului egalităţii interpesonale
şi inter-teritorale (tot datorită dispoziţiilor noului articol 116 din Constituţie)
legislatorul de revizuire constituţională a adus o soluţie prin dispoziţiile
lit. m) din
art.117 din Constituţie, merită subliniat că în acelaşi scop de garantare (a
cetăţeniei
„unitare” şi „sociale”) opereză şi ansamblul sistemului „principiilor
fundamentale”
(şi între ele, în particular principiul personal şi solidar din art.2 al
Constituţiei)
precum şi dispoziţiile constituţionale în materie de drepturi fundamentale, cum
ar
fi „patrimoniul constituţional” indisponibil pentru revizuirea Constituţiei ,
datorită
naturii sale de „principiu suprem” de ordonanţare constituţională, conform unei
definiţii constante a judecătorului constituţional.
În
punerea în practică a principiului solidarităţii, Republicii (înţeleasă azi în
sensul art.114 din Constituţie ca ansamblul constituţional egalizat al tuturor
puterilor
publice, de stat şi teritoariale) îi revine într-adevăr sarcina de a pune în
valoare, în
numele solidarităţii şi „coeziunii sociale”, toate garanţiile care vizează,
împreună
cu principiul egalităţii substanţiale, depăşirea inegalităţilor create în
sistemul eco-
nomic şi social, de a îndepărta inegalităţile şi de a favoriza exerciţiul
efectiv al
drepturilor persoanei.
Sarcina
de a asigura protejarea „unităţii juridice” şi „unităţii economice” îi
revine legislatorului (statal şi regional) şi restului sistemului economic al
Republicii30
în exercitarea drepturilor normative care le sînt atribuite de Constituţie,
cu respectarea
principiului subsidiarităţii şi cooperării loiale.31 Revine aceloraşi
subiecţi, în par-
ticular, de a proteja „nivelele esenţiale ale prestărilor” (NEP) din domeniul
drepturilor
civile şi sociale, care sînt egale în toate teritoriile regionale (art. 120,
ultimul al. din
Constituţie), statul-guvern putînd (nu se înţelege de ce nu trebuind) să se
substituie
organelor regionale, metropolitane, provinciale şi comunale în ipotezele fixate
de
Constituţie (art.120, al.2) şi în respectarea procedurilor legilor relative la
acest con-
trol substitutiv (art. 8 al legii nr. 131/2003)32
Chiar
dacă dispoziţia din art.117 al.2 lit m) ar putea apărea, în principiu, ca
nefiind strict necesară pentru protecţia drepturilor constituţionale
fundamentale
(într-adevăr,
în ordonanţarea regională şi locală reînnoită principiile fundamentale
pentru protecţia
unităţii şi indivizibilităţii Republicii şi garanţiile constituţionale
corespunzătoare îşi găsesc deplina aplicare), se poate concluziona că această
nouă
dispoziţie constituţională îşi găseşte justificarea (contingentă, şi am spune
noi,
„pedagogică”) în exigenţa (eminamente protectoare) de a face explicit faptul că
respectivul cadru constituţional al drepturilor fundamentale nu a cunoscut
modificări
substanţiale33.
Din
această perspectivă, ordonanţarea constituţională nu cunoaşte alte limite
– de acum plenar constituţionalizate prin art.117 al.1 din Constituţie – decît
cele
puse de respectarea Constituţiei şi obligaţiile decurgînd din ordonanţarea
comunitară
şi din obligaţiile internaţionale34.
Astfel,
chestiunile de interpretare ridicate de noul text constituţional (art.117,
al.2 lit. m din Constituţie) privind nu numai ratio-ul dispoziţiei mai
sus citate, ci şi
conţinutul său material, şi deci tipologia drepturilor civile şi sociale
(această din
urmă categorie a intrat pentru prima dată într-un text constituţional) de
protejat pe
întregul teritoriu naţional la „nivelele esenţiale” ale prestărilor corespunzătoare35
Legislaţia
„concurentă” în noile domenii atribuite regiunilor – reajustată în
mod semnificativ faţă de vechiul art.117 din Constituţie – şi cele atribuite
într-o
menieră reziduală, cum s-ar spune, care vor trebui exercitate – cu posibilele
diferenţieri de status al regiunilor însele – fără a pune în discuţie
statutul cetăţeniei
care va trebui să rămînă „naţional” şi „social”, asigurînd în acest mod
nivelele esenţiale ale prestaţiilor
în materie de drepturi civile şi sociale, astfel încît să nu
pot exista derogări de la dreptul de solidaritate politică, economică şi socială
între
subiecţi şi diferitele zone ale ţării.
În
fundamentarea asupra diferenţei „neobişnuite” între materii (puteri/
funcţiuni) pe de o parte, şi interese, pe de altă parte, reparaţia operată de
legislatorul
de revizuire constituţională a apărut ca fiind complexă, uneori confuză şi
(poate
chiar) naivă în „pretenţia” sa de a opri mişcarea ireversibilă a intereselor pe
bază
de ordonanţare.
Încă
odată, iată, eforturile celui care interpretează şi îndeosebi ale judecătorului
vor fi cele care vor (trebui) să compună într-un context de compatibilităţi
constituţionale opţiunile diferenţiate (în timp şi în spaţiu) ale
legislatorului statului
şi regiunii. Dispoziţia dela litera m) a art.117, al.2 din Constituţie şi
lectura pe
care o va da judecătorul legilor vor fi fundamentale în cadrul recompoziţiei
(doctrinale şi jurisprudenţiale) deja în curs.
Interpretarea
doctrinară a art.117 din Constituţie în materia drepturilor (civile şi
sociale), cunoaşte totuşi lecturi notabil diferenţiate, după cum prevalează sau
nu o
orientare (culturală şi instituţională) de discontinuitate faţă de
reglementarea anterioară.
Problema
care apare este aceea de a determina limitele de impus puterii legis-
lative regionale concurente – soluţia fiind cea care a fost prevăzută expres de
legislatorul de
revizuire constituţională cînd a limitat această putere prin stabilirea
(de către legile
statului) a „principiilor fundamentale” – dar mai ales problema
extinderii sau nu a acestui regim al limitelor şi asupra înseşi puterii
legislative
„reziduale”/ „exclusive” a regiunilor.
În
acest scop, apare pe de-a întregul întemeiată orientarea doctrinară care
invocă finalitatea garantistă a protejării binelui constituţional al „unităţii”,
şi în
mod particular protejarea prestărilor privind drepturile civile şi sociale
pentru toate
guvernele locale, ca titlu de legitimare a puterii legislative a statului în
justificarea
eventualei sale intervenţii, nu numai prin intermediul „principiilor
fundamentale”,
dar şi printr-o reglementare specifică, de natură transversală, capabilă de a pătrunde
în domeniul exercitării puterii legislative regionale (şi desigur
administrative) 36.
În
concluzie, ne aflăm în prezenţa unui nou cadru constituţional, în care pentru
regiuni s-a deschis un nou domeniu de exercitare şi protejare a drepturilor
(civile
şi sociale). Dar, în acelaşi timp, competenţa de a interveni în acţiunea
regiunii a
fost confirmată şi pentru stat, atît prin stabilirea „principiilor
fundamentale” ale
materiei, cît şi prin legile înseşi.
Astfel,
în paralel cu punerea reformei constituţionale sub semnul continutăţii
(substanţiale), domeniul respectării drepturilor civile şi sociale
întredeschide un
cadru autonomist valorizat în domeniul puterilor sale şi care – contrar celor
prevăzute anterior – se extind asupra materiei înseşi a protejării drepturilor
civile
şi sociale.
Aceste
puteri cunosc o limitare negativă în exercitarea lor, în sensul că
regiunile, în exercitarea puterii lor legislative concurente, ca în cazul
puterii legis-
lative rezidual-exclusive, trebuie să se conformeze „principiilor fundamentale”
şi
aceloraşi reguli legislative de stat puse sub protecţia bunurilor fundamentale
din
lit. m) şi din art. 120, al.2 din Constituie.
Trebuie
spus că în această materie au fost propuse şi alte interpretări divergente.
Într-una din ele, esenţa literei m) este interpretată ca un „conţinut minim”37.
Pentru
a facilita această lectură, se invocă abordarea comparată şi comunitară
care trimite, ca clauză generală, la „conţinutul minim esenţial” al drepturilor
fundamentale (este cazul de exemplu al art.19 din LFA, a art.53.1 din Constituţia
spaniolă, de art.18.3 din Constituţia portugheză, de art.52.1 din Carta
europeană
a drepturilor fundamentale).
O
lectură şi mai argumentată şi convingătoare este aceea cvasi unanimă a
doctrinei constituţionaliste care subliniează că termenul „esenţial” nu se
poate re-
duce (nici chiar semantic) la cel de „minim”, bazîndu-se pe o interpretare
(atît
logică şi sintactică cît şi sistematică) a noului text constituţional în care,
alături de
dispoziţiile de la lit. m) se regăsesc art.119 al.5 şi art.120 al.2 din
Constituţie.
Pe
de altă parte, această lectură se situează în continuitatea celor mai influente
interpretări ale Constituţiei magis ut valeat38. Termenul
„esenţial” trebuie citit din
această perspectivă ca o formă de relaţie, adică ca o dimensiune destinată să-şi
asume un drept protejat constituţional. Ad adiuvandum, confirmarea
acestei
interpretări rezidă în consideraţia că natura „nivelurilor esenţiale de prestaţii”
nu
priveşte numai drepturile sociale, ci include şi drepturile civile care,
conform unei
doctrine confirmate – deşi este vorba de drepturi care „costă” – nu pot să
cunoască
o reducere/degradare a conţinutului lor.
Pe
de altă parte, dispoziţia constituţională din art.120 al.2 din Constituţie, în
domeniul organizării acestor prestări care sînt realizate alături de stat şi de
regiuni
şi entităţi autonome ale Republicii şi în stabilirea protecţiei „nivelelor esenţiale”
ale prestărilor relative la drepturile civile şi sociale pe întregul teritoriu
naţional
vin să faciliteze o lectură a „caracterului esenţial” al acestor drepturi care
nu este
redusă la conţinutul „minim”.
Prin
aceasta se confirmă o lectură posibilă şi convingătoare a permanenţei
„interesului naţional” considerată totuşi ca adevăratul titlu legitimînd statul
să
intervină în toate domeniile (redistribuite în sensul art.117 din Constituţie)
după
cum o subliniază o decizie recentă, importantă şi discutată a judecătorului
legislativ
(Sentinţa 303/2003)39.
În
mod cert, nu ne aflăm în prezenţa noţiunii de „interes naţional” cum era ea
în vigoare înainte: „interesul naţional” despre care este vorba în prezent este
interesul caracterizat în cazurile sale de speţă, chiar dacă acestea din urmă
merită,
la rîndul lor, să fie interpretate.
Pe
fond şi confirmînd orientările precedente, reiese că aceste chei de boltă ale
acestui dificil echilibru rezidă în valoarea „solidarităţii”, a „coeziunii
sociale” şi
în instrumentele de justă alocare financiară (art.119, l.3 din Constituţie).
Aşadar,
putem conchide subliniind, că ar putea fi înlăturat riscul unei „alunecări
în jos” a conţinutului noii reglemetări privind prestaţiile esenţiale în
domeniul
drepturilor civile şi sociale şi, odată cu aceasta, a limitării dificil de
impus în timp
a „arbitrarului majorităţilor” (parlamentare şi regionale).
Acest
lucru poate şi trebuie realizat prin regurgerea la interpretările cele mai
avansate (şi motivate) ale Constituţiei, magis ut valeat, ca şi prin
recurgerea la
jurisprudenţa constituţională care, în tehnicile jurisdicţionale utilizate pînă
acum, a dat
dovadă de echilibru (dar şi de prudenţă) în balanţa dintre binele constituţional
implicat
în procesul constituţional sau în gradarea necesară a aplicării legislative,
sau în
respectarea puterii discreţionare a legislatorului. Nici nu ar putea fi altfel
într-un stat
caracterizat printr-o constituţie rigidă în care materia „conţinuturilor esenţiale”
ale
drepturilor fundamentale (înscrise atît la
pasiv cît şi la activ, pentru a împrumuta categorii
dogmatice ale doctrinei germane) se referă strict la materia „principiilor
supreme” şi
„drepturilor inviolabile ale omului” pe care jurisprudenţa40 şi
doctrina constituţională
le reiau împreună cînd ele o îndepărtează de puterea revizuirii constituţionale.
Chestiunea astfel formulată (în termenii săi esenţiali) nu pune probleme de
interpretare privind „conţinutul esenţial” al drepturilor de libertăţi clasice
(„libertăţi
negative”).
Neconsacrînd ca absolută protecţia acestor drepturi, în interesul
echilibrului reciproc (ele sînt recunoscute şi garantate de fapt ca „drepturi
printre
drepturi”) conţinutul lor nu poate fi determinat a priori ci doar a
posteriori, în
funcţie de examinarea constituţională minuţioasă a lipsei de temei a dispoziţiilor
legislative care ar putea fi restrictive41.
Dimpotrivă,
rămîne întrebarea privind referirea la delicata şi complexa chestiune
a stabilirii „conţinutului esenţial” al drepturilor sociale a căror existenţă
juridică este
cerută ca o condiţie necesară a interpositio legislatoris, ca şi pentru
adoptarea măsurilor
organizatorice necesare punerii în practică administrativă corespunzătoare.
Chiar
şi în privinţa respectării principiului gradualităţii şi al balanţei cu alte
bunuri sau interese constituţionale protejate este potrivită întrebarea dacă
protecţia
constituţională se referă la „conţinutul esenţial” al drepturilor, respectiv la
simpla
lor existenţă sau, din contră, dacă acestă protecţie nu ar trebui să se extindă
asupra
quantum-ului acestora.
Examinarea
abundentei jurisprudenţe constituţionale înclină balanţa în
favoarea primei soluţii, limitînd acest control constituţional la faptul de a
nu pune
sub semnul întrebării discreţionalitatea necesară a legislatorului în aplicarea
principiilor şi drepturilor fundamentale după criterii graduale şi deci condiţionate
prin punerea la dispoziţie a resurselor financiare şi a principiului
echilibrului
bugetului de stat.
S-ar
putea ajunge la concluzia, la drept vorbind nesatisfăcătoare pentru
orientarea dezvoltată pînă în acest punct, că jurisprudenţa constituţională în
materie
de conţinut esenţial al drepturilor sociale nu pare să asigure întotdeauna o
protecţie
mai fermă şi mai stabilă decît aceea pe care o poate conferi legislatorul prin
alegerile
sale politice (exclusiv etatiste o vreme, iar astăzi şi regionale).
„Reforma reformei”: utilizarea
partizană a revizuirii constituţionale
Revizuirea
Titlului V din Constituţie nu s-a încheiat
totuşi dacă se ia în
considerare faptul că – înainte de a se ajunge la actualul text de revizuire,
în curs
de a doua lectură (AS-2544.B) – guvernul a adoptat două proiecte succesive de
revizuire (ulterioară) a Titlului V
din Constituţie42.
Primul dintre aceste proiecte
de lege constituţională (inspirată de devoluţia propusă de ministrul
Bossi) consta
în includerea în art.117 a unei noi dispoziţii atribuind o nouă competenţă
exclusivă
regiunilor (în materie de sănătate, educaţie şi poliţie locală)43.
Art.1
din proiectul de lege constituţională Bossi prevedea că după al. 4 din
art. 117 din Constituţie să se introducă următorul alineat: „regiunile exercită
competenţa exclusivă asupra următoarelor domenii: a) asistenţa şi organizarea
sanitară; b) organizarea şcolară, administrarea instituţiilor şcolare şi de
formare,
exceptînd autonomia
instituţiilor educative; c) definirea părţii din programele
şcolare şi formative
de interes specific pentru regiune; d) poliţia locală”.
Devoluţia
din proiectul de
revizuire constituţională (care în cele ce urmează
va cunoaşte o formulare parţial diferită), avea să fie reluată (de reprezentanţii
Ligii
Nord din majoritatea parlamentară) ca o etapă suplimentară pe calea spre un
fed-
eralism autentic; totuşi ea se plasa la nivele diferite faţă de procesul
devolutiv
aplicat recent în Marea Britanie.
Adăugînd
un alineat suplimentar la art.117 din Constituţie, textul de revizuire
constituţională conferea de fapt regiunilor competenţe legislative exclusive în
cîteva
domenii (iar în ceea ce priveşte aspectul material al noului regionalism
îndeosebi,
competenţa în domeniul „de asistenţă sanitară şi socială” şi „de educaţie”),
con-
siderate de promotorii acestui proiect ca fundamentale pentru raporturile
dintre
puterile publice şi cetăţeni la nivel regional.
Transformarea
competenţei regionale „concurente” în „exclusivă” producea
astfel efectul de a suprima în domeniile indicate la al.4 din art.117 din
Constituţie
limita principiilor fundamentale stabilite de legile statului, limită care încă
şi
astăzi continuă să ghideze exercitarea puterii legislative regionale în
domeniile
respective.
Deci,
dacă legislatorul regional dobîndeşte prin devoluţie competenţe legisla-
tive degajate de limita „principiilor fundamentale”, merită subliniat că această
dobîndire este subordonată unei acţiuni prealabile „de activare” care trebuie să
fie
aşteptată de regiuni.
Decurge
de aici un proces „ascendent”, un proces ce porneşte de jos, şi prin
aceasta este profund diferit de devoluţia britanică, unde competenţele
sînt transferate
de la centru la periferie, rămînînd deci sub judice al controlului
parlamentar britanic.
În
proiectul de lege constituţonală astăzi în curs de aprobare parlamentară
definitivă dispare totuşi această funcţiune de impuls din partea regiunilor
pentru
a-şi aroga domeniul citat, prevăzîndu-se în locul textului din formularea
precedentă,
o nouă dispoziţie conform căreia „revine regiunii puterea legislativă exclusivă
în
următoarele domenii: a) asistenţa şi organizarea sanitară; b) organizarea şcolară,
administrarea instituţiilor şcolare şi de formare, exceptînd autonomia instituţiilor
educative; c) definirea părţii din programele şcolare şi formative de interes
spe-
cific pentru regiune; d) poliţia locală; e) orice alt domeniu care nu este
expres
rezervat legislaţiei statului”.
Dincolo
de reflecţia privind noua logică ce domină revizuirea (viitoare) a
Constituţiei, proiectul de lege constituţională pune întrebarea (deja formulată)44
dacă trebuie înţeleasă ca „un balon de săpun sau o bombă care riscă să
arunce în
aer forma actuală a statului italian” stabilită prin Carta fundamentală a
Republicii.
Punerea
în aplicare a competenţelor din partea regiunilor, fie ele facultative
sau obligatorii, se vădeşte a fi strîns legată de valorile atribuite în
„exclusivitate”
competenţelor pe care regiunile vor să le obţină. De fapt, această
exclusivitate, pe
de o parte eliberează
legislatorul regional de principiile fundamentale în materie,
pe de alta, continuă
să le supună respectării obligaţiilor internaţionale şi celor care
decurg din ordinea juridică comunitară şi, în mod evident, din respectarea
Constituţiei. Această ultimă limită nu se epuizează prin respectarea primei
sale
părţi şi este legat de al.2 al art.117 din Constituţie care rezervă statului
competenţa
legislativă exclusivă într-o serie întreagă de materii şi domenii care merg de
la
„determinarea nivelelor esenţiale ale prestaţiilor privind drepturile civile şi
sociale”
şi de la ordonanţele civile şi penale pînă la protecţia mediului şi a concurenţei.
Pare
să fie evident, în fond, că exercitarea competenţelor legislative exclu-
sive din partea regiunilor le eliberează de singurele limite ale „principiilor
fundamentale” ale domeniului, cu consecinţa că competenţa legislativă regională
ex art.117, al.4 din Constituţie este la fel de asemănătoare ca şi
competenţa derivată
din art.117, al.2 al Constituţiei.
Devoluţia
„à l’italienne”
se va reduce, în această ipoteză, la „un balon de
săpun”, care este destinată totuşi să se transforme într-o „bombă” dacă
competenţa
legislativă exclusivă a regiunilor în materiile al.4 al art.117 al Constituţiei,
însoţită
de o interpretare din partea politicii „Constituţiei materiale” reînnoite, va
fi înţeleasă
ca un tertium genus aliniat alături de competenţa concurentă şi reziduală.
În acest
caz, este evident că limitele transversale ale al. 2 al art. 117 din Constituţie
sînt
destinate să cadă, cu efecte de fractură asupra formei de stat fixată de
Constituţia
Republicii.
Chiar
şi în domeniile cuprinse în devoluţie (asistenţa şi organizarea sanitară,
organizarea şcolară, gestionarea instituţiilor şcolare şi de formare, exceptînd
autonomia instituţiilor şcolare; definirea părţii programului şcolar şi de
formare
de interes specific regional; poliţie locală), pe de altă parte, punctele
problematice
sînt numeroase.
Dincolo
de problema interpretării, datul cel mai semnificativ (şi problematic)
al devoluţiei „à l’italienne” repune, în acelaţi timp, în relaţie acest
proiect de
revizuire constituţională cu articolul 119 al Constituţiei care, în al.4
dispune că
„reţetele provenite din sursele vizate de alineatele precedente permit
comunelor,
provinciilor, oraşelor metropolitane şi regiunilor finanţarea integrală a funcţiunilor
de natură publică care le sînt atribuite”.
În
această relaţie putem distinge un veritabil element de asimetrie inerentă
proiectului de devoluţie despre care vorbim, dat fiind că – luînd în
considerare
tocmai al.4 din art. 119 al Constituţiei – se poate constata că nu toate
regiunile vor
dispune de reţete pentru a-şi pune în aplicare competenţele.
Astfel,
dacă unele regiuni vor aplica aceste competenţe dispunînd de resursele
necesare pentru a o face, în schimb altele, care nu vor dispune de resurse (ca
urmare
a slabei capacităţi fiscale de pe teritoriul lor), vor rămîne la vechiul
sistem.
De altfel, un prim (posibil) scenariu este cel al unei posibile asimetrii în
domeniul prestaţiilor
asigurate de statul social numai pentru regiunile care
beneficiază de o
autonomie fiscală (trebuie amintit că în prezent doar patru din
totalul regiunilor dispun de o capacitate fiscală suficientă pentru a finanţa funcţiunile
care le sînt atribuite de textul revizuit al Constituţiei). Pentru celelalte
regiuni,
garanţiile statului social (îndeosebi educaţia, sănătatea şi asigurările
sociale) sînt
numai acelea asigurate de competenţa legislativă a statului, care avînd o natură
transversală (cum a reafirmat Curtea în sentinţele nr. 282 şi 407 din 2002) se
extind
şi asupra competenţelor regionale, atît celor concurente (al.3) cît şi celor
reziduale
(al.4) şi exclusive (al.5) care ar urma să fie introduse în textul constituţional
cînd
proiectul legii constituţionale („Bossi”) va fi aprobat în această formulare.
După
cum se poate constata din analiza esenţială a cadrului normativ (pentru
a nu complica analiza nu vom aborda regionalismul asimetric prevăzut de
art.116,
al.3 din Constituţie) nu lipseşte materia de reflecţie pentru ideea unei cetăţenii
aşa
cum este folosită în cele mai recente (şi inopinate) utilizări politiciene ale
Constituţiei.
Critica
difuză şi generală a doctrinei poate fi constatată pe baza schimbărilor
de poziţie ale majorităţii parlamentare care merită analizate în lumina noului
text
de revizuire constituţională ce şi-a început deja itinerariul parlamentar de
adoptare.
De amintit, într-adevăr, că în proiectul de lege constituţională 2544-B,
„protejare
sănătăţii” dispare dintre domeniile regionale de competenţă legislativă
concurentă,
„scindată” în privinţa părţii vizînd „normele generale de protejare a sănătăţii”
cu titlul de competenţe
exclusive ale statului (art.117, al.2, lit. m-bis) fiind atribuită
competenţei legislative exclusive a regiunilor cu titlul de „asistenţa şi
organzarea
sanitară” (art.117, al.4 lit. a).
Lăsînd
deoparte pentru moment chestiunile referitoare la valoarea modelului
italian de welfare (ceea ce nu ar trebui făcut), divizat între competenţele
statului în
domeniul de protecţie a dreptului la sănătate şi educaţie, pe de o parte, şi
diferenţierea sistemelor regionale de welfare pe de altă parte, este
logic să ne
întrebăm dacă noua repartizare a competenţelor (îndeosebi în materie de sănătate,
educaţie şi asistenţă socială) conţinută în „reforma reformei” Titlului V din
Constituţie înseamnă un regres în raport cu ordonanţarea constituţională
precedentă
deja reformată (prin legea constituţională nr.3/2001) sau dacă, mai degrabă,
este
posibil să se determine o serie de „reţele” constituţionale capabile să
reechilibreze
- în lumina şi a dispoziţiilor prime părţi a Constituţiei, ca şi a art. 119 şi
120 din
Constituţie – noul raport între autonomiile regionale şi principiul egalităţii.
Într-un
cuvînt, se pune întrebarea dacă – în lumina intervenţiilor viitoare de
revizuire constituţională aflate în discuţie – autonomia regională este
conciliabilă
sau nu (şi în funcţie de modalităţi) cu nivelele esenţiale de prestaţie prevăzute
de
lit.m) din noul art.117 din Constituţie.
Răspunsul
care ar putea fi dat este pozitiv în privinţa ordinii chestiunilor
constituţionale vizate, îndeosebi luînd în considerare natura garantistă a
nivelelor
esenţiale care, în lumina revizuirii constituţionale propuse, pare chiar întărită
ulte-
rior de noua calificare a competenţei exclusive a statului în domeniu.
Această
garanţie nu trebuie înţeleasă în cele ce urmează doar ca o garanţie a unui
quantum, ci şi ca o garanţie a unui standard de organizare,
capabil să asigure calitatea
însăşi a prestaţiilor furnizate, care trebuie deci să fie capabile să-şi
demonstreze
conformitatea cu „nivelele esenţiale de
prestare în domeniul drepturilor civile şi sociale”,
de-acum garantate constituţional nu numai pe cale exclusiv legislativă.
Pe
de altă parte, cu excepţia unei doctrine foarte minoritare, doctrina
constituţională majoritară este, cum am mai spus-o, aproape unanim în favoarea
unei lecturi a art.117 lit.m) din Constituţie combinată cu art.32, art. 33 şi
art. 3 din
Constituţie (dar şi art 119 şi 120 din Constituţia reformată).
În
acestă interpretare termenul „conţinut esenţial” nu mai este citit „conţinut
minim” şi aceasta în lumina consideraţiunii conform căreia această calificare a
conţinutului material al dreptului (în cazul de faţă sănătate şi educaţie) ţine
tocmai
de conţinutul esenţial al acestui drept, care nu se mai stabileşte la discreţia
legislatorului, ca înainte, ci prin interpretarea Constituţiei şi, deci, în
ultimă instanţă
prin lectura pe care i-o dă judecătorul ordinar, administrativ şi, mai ales,
constituţional.
Este
clar, de asemenea, că noua „reformă a reformei” nu va putea atinge
conţinuturile esenţiale ale drepturilor sociale. Ne putem întreba deci că ce
impicaţii va avea această
„remodelare” în domeniile „sănătăţii” şi „educaţiei” asupra
conţinuturilor esenţiale ale competenţelor exclusive ale legii de stat în
primul rînd
şi apoi al competenţei regionale.
Dacă
se recurge la criteriul hermeneutic deja utilizat de judecătorii
constituţionali putem trage concluzia că sîntem mereu în prezenţa materiilor
„transversale”, de materii-funcţiuni şi că, dimpotrivă, această
transversalitate este
valorificat în conţinuturile raporatate la ceea ce nu fusese permis prin simpla
dispoziţie a legii de stat chemată să fixeze singurele „principii fundamentale”
ale
domeniului. Asupra acestui punct judecătorul constituţional a subliniat recent:
„Cît
despre nivelele esenţiale ale prestaţiilor privind drepturile civile şi
sociale, nu este
vorba de un « domeniu » în sens strict, ci de o competenţă a legislatorului de
stat
capabilă să se pronunţe asupra tuturor domeniilor pentru care legislatorul
trebuie
să poată pronunţa norme necesare pentru a asigura tuturor, pe ansamblul
teritoriului
naţional, să beneficieze de prestările garantate în calitatea lor de conţinut
esenţial
al acestor drepturi, fără ca legislaţia regională să le poată limita sau condiţiona”47.
Se
poate deci afirma, din această perspectivă, că acest conţinut material al
noilor domenii atribuite competenţei exclusive a statului „remodelează” şi mai
profund competenţa concurentă a regiunilor fără a recurge, în regimul în
vigoare,
la „principiile fundamentale” ale domeniului, înţelese ca limite impuse competenţei
regionale
concurente.
În
confirmarea acestei dimensiuni de garanţie a literei m) din art.117 din
Constituţie, cadrul care rezultă pune în evidenţă aspecte noi şi mai complexe
care nu
pot decît să adauge cîteva (în realitate numeroase) incertitudini în definirea
liniei de
demarcaţie dintre „principiile fundamentale” şi „normele generale”, ca şi
dintre acestea
din urmă şi celelalte norme atribuite competenţei concurente a regiunilor.
O
evoluţie posibilă a ordonanţării regionale (melius, din ordonanţarea
regională) cunoaşte în această organizare înnoită spaţii noi şi mai ample în
comparaţie cu ordonanţarea precedentă (inclusiv în materie instituţională),
avînd
drept consecinţă – într-o heterogeneză a scopurilor urmărite de noii constituanţi
conservatori – o modalitate inovatoare (şi deci pozitivă) de definire a
cadrului
constituţional al devoluţiei, în domeniul asistenţei sanitare şi educaţiei,
mai slab
decît cadrul actual (de o manieră mai mult sau mai puţin semnificativă, în funcţie
de voinţa legislatorului de stat).
Într-adevăr,
legislatorul de stat dispune de largi puteri de penetrare în interiorul
puterii regionale reziudale/exclusive şi aceasta fie recurgînd la „norme
generale”
privind protecţia sănătăţii şi educaţiei, fie adoptînd reglementări de aplicare
corespunzătoare, pe care noua ordine juridică le recunoaşte aceleiaşi competenţe
a
statului (excepţie făcînd delegarea către regiuni conform art.117, al.6).
Din
nou, judecătorul constituţional va putea astfel să elucideze numeroase
chestiuni complexe care apar mai ales în aceste sisteme regionale care vor da devoluţiei o citire aşa-zis „ideologică”, în
sensul unui spaţiu normativ deplin care
le este acordat prin (propunerea de) reformă.
După
cum se vede deci, reforma regională apare în multe privinţe mai de
grabă simbolică decît reală. Ea pare să nu fie destinată decît satisfacerii
pretenţiilor
devolutive a teritoriilor pretins autonome dar neexistente în interiorul ţării,
cum ar
fi inexistenta Padanie. Iată că, încă o dată, o mare „mişcare” constituţională
este
destinată să nu garanteze nimic altceva decît persistenţa situaţiei existente.
Totuşi,
poate că analiza este incompletă şi judecata prea directă. Tocmai de aceea este
nevoie de continuarea dezbaterii!
Note:
1. G.Lombardi, Lo Stato federale, Torino,
1987; G.Lucatello, Lo Stato federale, Padova,
1939 (reeditare 1967); A.Pace (coord.), Quale dei tanti federalismi, Padova,1997;
A. D’Atena,
Federalismo e regionalismo in Europa, Milano, 1994; MA. Aparicio, La
descentralizacion y el
federalismo, Nuevos modelos de autonomia politica (Espana, Belgica, Canada,
Italia y Reino
Unido),
Barcelona,
1999; S.Gambino, Regionalismo e federalismo nell’evoluzione della forma
di Stato contemporanea, in T.Groppi, Principio di autonomia e forma dello
stato, Torino, 1998;
S.Gambino, Stati nationali e poteri locali, Rimini, 1998; S.Gambino, La
reforma regional italiana,
in Becera MJ. Terol (îngrijit de), El Estado autonomico in fieri, Sevilla,
2005; M.P Viviani
Sclein – E. Bulzi – L. Panzieri, LEuropa fra federalismo e regionalismo, Milano,
2003; A.Truini,
Federalismo e regionalismo in Italia e in
Europa, Padova, 2001; A. Lang – C.
Sanna, Federalismo
e
regionalismo, Milano,
2005; A.Reposo, Profili dello Stato autonomico. Federalismo e
regionalismo, Torino, 2005; M. Caciagli, Regioni dEuropa. Devoluzioni,
regionalismi,
integrazione europea, Bologna, 2003; P Cavalieri, Diritto regionale, 2003;
T. Martines – A.
Ruggeri – C. Salazar, Lineamenti di diritto regionale, Milano, „2005; S.
Gambino, Diritto
regionale e degli enti locali, Milano, 2003.
2. A. Ruggeri, La recomposizione della fonti in
sistema, nella republica delle autonomie, e
le nuove frontiere della normazione in Le Regioni, 4, 2002; A. Anzon, I
poteri delle regioni nella
transizione dal modello originario al nuovo assetto costituzionale, Torino,
2003; S. Mangiameli,
La riforma del regionalismo iataliano, Torino, 2002; S. Gambino (coord.), Il ’nuovo’
ordinamento
regionale. Competenze e diretti, Milano, 2003; S. Gambino
(coord.), Regionalismo, federalismo,
devolution. Competenze e diretti. Confronti europei (Spagna, Germania e Regno
Unito), Milano,
2003; S. Gambino (coord.), Diritto regionale e degli enti locali, Milano,
2003.
3. F. Bencardino şi
alţii (coord.), Nuova Costituzione federale e sviluppo locale nel
Mezzogiorno, Milano, 2002; C. Trigilia, Sviluppo senza autonomia.
Effetti perversi delle politiche
nel Mezzogiorno, Bologna, 1992.
4. T. Groppi, Le
régionalisme italien aujourd’hui: un Etat régionale à tendance municipale?,
in Revue francaise de droit constitutionnel, 2000, nr.43; T. Groppi – M.
Olivetti, La Republica
delle autonomie. Regioni e degli enti locali nel nuovo titolo V, Torino,
2001; G Rolla, Diritto
regionale e degli enti locali, Milano, 2002; J.-C. Escarras, L’Italie, un
Etat régional? In Ch.
Bigegaray, LEtat autonomique: forme nouvelle ou tranzitoire en Europe?, Paris,
1994.
5. AA.VV, Seicentosei
dieci anni dopo, Roma, 1988; S. Gambino – G D’Ignazio,
Federalismo amministrativo e regioni, Cosenza, 2002.
6. C. Esposito, La
Costituzione italiana. Saggi, Padova, 1954.
7. G.D. Falcon, Introduzione, ad AA.VV, Lo
Stato autonomista, Bologna, 1998.
8.
M.
Luciani, Un regionalismo senza modello, in Le Regioni, 1994, nr.5; R.
Bin, Sette
anni de riforme ma i nodi rimangono irrisolti, in Le istituzioni del
federalismo, 2003, nr.3/4.
9.
S.
Gambino, Diritto costituzionale comparato ed europeo. Lezioni, Milano,
2004.
10. R. Bin, Problemi
legislativi e interpretativi nella defizione delle materie di competenza
regionale. Rileggendo Livio Paladin dopo la riforma del titolo V, in Scritti in memoria
di Livio
Paladin, Vol.I, Napoli, 2004.
11. T. Groppi e M.
Olivetti, La Republica delle autonomie. Regioni ed enti locali nel
nuovo Titolo V,
Torino,
2003.
12. GU. Rescigno, I
diritti civili e sociali fra legislazione esclusiva dello Stato e delle
regioni, in AA.VV. (îngrijit de S. Gambino), Il ’nuovo’ ordinamento
regionale...cit.; M. Luciani,
I diritti costituzionali tra Stato e Regioni (apropo de art.117, al. 2, litera
m, din Constituţie), in
Politica del diritto, 2002; S. D’Alessandro, Sussidiarita, solidarita
e azione amministrativa,
Milano, 2004; L. Principato, I diritti costituzionali e l’assetto delle
fonti dopo la riforma
dell’art.117 della Costituzione, in Giurisprudenza costituzionale, 2002;
A. D’Aloia, Diritti e
stato autonomistico, in Le Regioni, 2003, nr.6.
13. G Pitruzzella,
Editoriale a Le Regioni, 2000, nr.1.
14. L. Vandelli, Devolution
e altre storie. Paradossi, ambiguita e rischi di un progetto
politico, Bologna, 2002.
15. S. Gambino,
Prospettive e limiti del nuovo welfare regionale-locale. Alcune riflessioni
introduttive, in S. Gambino (coord.), Assistenza sociale e tutela della
salute. Verso un nuovo
welfare regionale-locale, Roma, 2004; S. Gambino, Federalismo e salute, in federalismi.it
(24/
02/2005).
16. R. Bin, Problemi legislativi e
interpretativi...cit.
17.
G Pitruyyella, Municipalismo versus neoregionalismo, in Le Regioni, 1995,
nr.4; G
Pastori,
Riordino delle funzione regionali e redistribuzione a livello locale, in S.
Gambino – G
Fabbrini (coord.), Regioni e guverno locale. Riforme e decentramento
istituzionale. Esperienze
e culture a confronto, Rimini, 1997; M. Volpi, Democrazia, Costituzione,
equilibrio tra i poteri,
Torino, 2005.
18.S. Gambino, Autonomismo locale e regionalismo
(fra storia, cultura politica e riforme
istituzionali/costituzionali), in M. Brunetti (coord.), Riflessioni sul
Mezzogiorno, Soveria
Mannelli, 2004.
19.AA.VV. (I.S.R.-C.N.R.),
La potesta statutaria regionale nella riforma della Costituzione,
Milano, 2001.
20.L. Chieffi – G Clemente di San Luca, Regioni
ed enti locali dopo la riforma del titolo
V della
Costituzione, Torino,
2004.
21. S. Gambino, Il
sistema normativo nella Republica delle autonomie, in AA.VV., La
funzione normativa di comuni, province e citta metropolitane nel nuovo sistema
costiutzionale,
Palermo, 2002.
22. N. Occhiocupo, La
camera delle regioni, Milano, 1975; L. Paladin, Per una riforma del
bicameralismo, in Quaderni costituzionali, 1984; B. Pezzini, Il Bundesrat
della Germania
federale: il modello tedesco e la riforma del bicameralismo nello Stato a base
regionale, Milano,
1990; AA.VV., Il federalismo preso sul serio, Bologna, 1996; M. Manetti,
Alcune riflessioni sul
...Senato federale, in https://www.associazionedeicostituzionalisti.it
(12/12/2003).
23. A. Azon, Il difficile avvia della
giurisprudenza costituzionale sul nuovo titolo V della
Costituzione, in Giur Cost., 2003.
24. T. Groppi,
Giustizia costituzionale e Stati decentrati: La Corte italiana dopo la
revisione
del 2001, in Amministrare, 1, 2005; T. Groppi, La garanzia dei diritti
tra Stato e regioni dopo la
revisione del titolo V, in federalismi.it, 2002.
25. AA.VV., Legge
„La Loggia”. Commento alla L. 5 giugno 2003 n. 131 di attuazione
del titolo V
della
Costituzione, Rimini,
2003; S. Gambino, La riforma del titolo V della
Costituzione: gli enti locali tra autonomia e federalismo, in Guuida
normativa per gli enti locali,
2006, Torriana (RN).
26. AA.VV., La
potesta statutaria regionale nella riforma della Costituzione. Temi rilevanti
e profili comparati, Milano, 2001; G. Giraudi (sub îngrijirea), Crisi
della politica e riforme
istituzionali, Soveria Mannelli, 2005.
27. Asupra dezbaterii
referitoare la „forma de guvernămînt regional” cf. Le istituzioni del
federalismo, 2004, nn.2/3.
28.
S.
Gambino, Regioni e diritti fondamentali. La riforma costituzionale nell’ottica
comparatistica, in S. Gambino (coord.), Regionalismo, federalismo....cit.;
S. Gambino,
Cittadinanza e diritti sociali fra neoregionalismo e integrazione comunitaria,
in Quaderni
costituzionali, 2003, nr.1; L. Vandelli, Egalité et régionalism dans la
Constitution italienne, in
A.M. Le Pourhiet (dir.), Droit constitutionnel local, Paris – Aix-en-Provence,
1999; A. Ruggeri,
Neoregionalismo e tecniche di regolazione dei diritti sociali, in Diritto e
societa, 2001, nr.2.
29.
A.
Barbera, „L’assetto complessivo dell’ordinamento republicano nel nuovo testo
dell’art.114 Costituzione, in C. Bottari (coord.), La riforma del titolo V, parte II della
Costituzione, Rimini,
2003.
30. A. Barbera, Chi è il custode dell’interesse
nazionale?, in Quaderni costituzionali, 2001,
nr.2; R: Tosi; A proposito dell’interesse nazionale, in Quaderni
costituzionali, 2002, nr.1; R.
Bin, L’interesse nazionale dopo la riforma: continuita dei problemi,
discontinuita della
giurisprudenza costituzionale, in Le Regioni, 2001, nr.6; A. Anzon, Un
passo indietro verso il
regionalismo
„duale”, pe Forum-on line, A.I.C.; G Falcon, Modello e transizione nel
nuovo
Titolo
V della II parte della Costituzione, in Le Regioni, 2001 nr.6.
31. A. Anzon, Flessibilità dell’ordine delle
competenze legilative e collaborazione tra Stato
e regioni, in Giurisprudenza costituzionale, 5, 2003; A. Morrone, La
Corte costituzionale riscrive
il titolo V?,
in Quaderni
Costituzionali, 2003; L. Violini, I confini della sussidiarità: potestà
legislativa concorrente, leale collaborazione e strict scrutiny, in Le
Regioni, 2004, nr.4; L. Violini
(coord.), Itenerari di sviluppo del regionalismo italiano, Milano, 2005;
S. D’Alessandro,
Sussidiarietà, solidarietà e azione amministrativa, Milano, 2004; F.
Merloni, La leale
collaborazione nella republica delle autonomie, in Diritto pubblico, 2002,
nr.3;
32. A. D’Atena, Poteri sostitutivi e
konkurrierende Gesetzgebung, in https://
www.associazionedeicostituzionalisti.it; A. D’Atena,
Materie legislative e tipologia delle
competenze, in Quaderni costituzionali, 1, 2003; C. Mainardis, Il potere sostitutivo, in G
Fal-
con (coord.), Stato, regioni ed enti locali nelle legge 131 de 5 giugno del
2003, Bologna, 2003;
G. Scaccia, Il
potere
di sostituzione in via normativa nella 1. n. 131 del 2003, in Le Regioni,
2004, nr.4; Raporti fra Stato e Regioni: funzione di indirizzo e
coordinamento e potere sostitutivo,
in Le Regioni, 2002, nr.6; G.P Veronesi, Il regime dei poteri sostitutivi alla luce
del nuovo
art.120, II co., della
Costituzione, in Le istituzioni del federalismo, 2002, nr.5; GM.
Salerno, La
disciplina legislativa dei poteri sostitutivi tra semplificazione e complessità
ordinamentale, in
www.federalismi.it, 2004; F. Giuffré, Note
minime su poteri sostetutivi e unità della Republica
alla luce della recente l.n. 131 del 2003 (cd. Legge La Loggia), in
https://www.forumcostituzionale.it/; P Cavaleri – E.
Lamarque (coord.), L’attuazione del nuovo
titolo V
parte
seconda della Costituzione. Commento alla legge „La Loggia” (legge 5 giugno
2003, n.131), Torino,2004.
33. A. Ruggeri, Neo-regionalismo e tecniche di
regolazione dei diritti sociali, in Diritto e
società, 2001, nr.2.
34. U. Allegretti,
Autonomia regionale e unità nazionale, in Le Regioni, 1995; A. Spadoro,
Sui principi di continuità dell’ordinamento, di sussidiarità e di cooperazione
fra Comunità/Unione
europea, Stato e Regioni, in Revista trimestrale di diritto pubblico, 1994;
Ruggeri; Potestà
legislativa primaria e potesta „residuale” a confronto (nota minima a Corte
cost. N.48 del 2003),
in federalismi.it, 2003; P. Caretti, L’assetto dei raporti tra
competenza legislativa statale e regionale,
alla luce del nuovo Titolo V della Costituzione: aspetti problematici,
in Le Regioni, 2001; G.
Caia, Il problema del limite dell’interesse nazionale nel nuovo ordinamento,
federalismi.it, 2003;
A. Anzon, I poteri delle Regioni dopo la riforma costituzionale, Torino,
2002.
35. G.U. Rescigno, I diritti civili e sociali
fra legislazione esclusiva dello Stato e delle
Regioni, in, S. Gambino (coord.), Il nuovo ordinamento regionale in Italia.
Competenze e diritti,
Milano,
2003; A. Ruggeri, Neo-regionalismo e tecniche di regolazione dei diritti
sociali, in Diritto
e società, 2001, n.2; A. Ruggeri, La riforma costituzionale del Titolo V e
i problemi della sua
attuazione, con specifico riguardo alle dinamiche della normazione ed al piano
dei controlli, in
Il nuovo Titolo V della parte II della Costituzione (Colocviul A.I.C., din
14/1/2002), in https://
www.associazionedeicostituzionalisti.it; M. Luciani, La
tutela costituzionale dei livelli essenziali
di assistenza, in I livelli essenziali di assistenza nella Costituzione.
Doveri dello Stato, diritti dei
aittadini, Lega della autonomie, Roma, 2002; I. Massa Pinto, Contenuto minimo essenziale
dei
diritti costituzionali e concezione espansiva della Costituzione, in Diritto
pubblico, 2001, n.3; I.
Massa
Pinto, La discrezionalità politica del legislatore fra tutela costituzionale
del contenuto
essenziale e tutela ordinaria caso per caso dei diritti nella piu
recente giurisprudenza della Corte
costituzionale, in Giur Cost. 1998,2; O. Chessa, La misura minima
essenziale dei diritti sociali:
problemi e implicazioni di un difficile bilanciamento, in Giur. Cost., 1998;
O. Chessa,
Bilanciamento ben temperato o sindicato esterno di ragionevolezza? Note sui
diritti inviolabili
come
parametro del giudizio di costituzionalità, in Giur. Cost., 1998, n.6; G
Zagrebelsky, Il
diritto
mite, Torino,
1992; S. Gambino, federalismo e salute, in federalismi.it,
2005;
Cf E. Jorio
– F. Jorio, Riforma del welfare, devoluzione e federalismo della salute,
in Sanita pubblica, 2002,
n.5.
36. Curtea constituţională,
sentinţa nr. 222/2003; nr.259/2004; nr.407/2002; nr.282/2002.
Cf. P. Cavaleri, La definizione e la delimitazione delle materie di cui
all’art. 117 della Costituzione, in https://www.associazionedeicostituzionalisti.it.
37. I. Massa Pinto,
Contenuto minimo essenziale dei diritti costituzionali e concezione
espansiva della Costituzione, in Diritto pubblico, 2001, n.3, Contra,
O. Chessa, La misura minima
essenziale dei diritti sociali: problemi e implicazioni di un difficile
bilanciamento, in Giur. Cost.
1998; O. Chessa, Bilanciamento ben temperato o sindicato esterno di
ragionevolezza? Note sui
diritti inviolabili come parametro del giudizio di costituzionalità, in Giur.
Cost., 1998, n.6; A.
Giorgis, La sent. N. 134 del 1994: una conferma dell’esistenza di limiti costituzionali
alla riduzione dello Stato sociale, in Giur. Cost. 1994.
38. M. Dogliani, Interpretazioni
della Costituzione, Milano, 1982; P. Barile, La Costituzione
come norma giuridica, Firenze, 1951; V. Crisafulli, La Costituzione e le
sue disposizioni di
principio, Milano, 1952; L. Gianformaggio, L’interpretazione della
Costituzione tra applicazione
di regole e argomentazione basata sui principi, in Revista internazionale di
filosofia del diritto,
1985; G Zagrebelsky, Il diritto mite, Torino, 1992.
39. A. D’Atena, L’allocazione
delle funzione amministrative in una sentenza ortopedica
della Corte Costituzionale (nota a sent. C. Cost. 303 del 2003), in Giurisprudenza
Costituzionale,
2003, n.5.
40. mai ales, dar nu
numai, în cadrul sentinţei Curţii Constituţionale nr.1146/1988.
41. A. Baldassarre, Diritti
della persona e valori costituzionali, Torino, 1997.
Regionalismul
italian şi reforma
constituţională
42. AA.VV., Costituzione,
una riforma sbagliata, Firenze, 2004; AA.VV., La Costituzione
promessa, Soveria Mannelli, 2004; AA.VV., La democrazia riformata, Napoli,
2004.
43. S. Gambino, Sulla
devolution all’italiana (alcune considerazioni sul ddl. Cost. N. 1187
ed ora sul ddl cost. N. 2544), in https://www.associazionedeicostituzionalisti.it
(23/02/2004).
44. prin L. Vandelli,
Devolution e altre storie...cit.
45. L. Torchia, Welfare
e federalismo, Bologna, 2004.
46. în sentinţa nr.
282/2002.
47. Curtea Constituţională,
sentinţa nr. 282/2002.
Traducere
de S.E.
*
Silvio GAMBINO, profesor de drept
constituţional italian şi comparat, decan
al Facultăţii de ªtiinţe Politice a Universităţii din Calabria, specializat în
drept
constituţional, instituţii de drept public, legislaţie europeană, este totodată
autor a
numeroase volume şi studii: Diritto costituzionale comparato ed europeo (2004),
Diritto costituzionale comparato. Le forme di governo (2002), El
nuevo
ordenamiento de las autonomias locale en Italia (entre continuitad y reforma)
(1999), Sistema delle fonti e controllo di costituzionalità. Il caso francese.
Profili
storico-dogmatici (1988), Crisi istituzionale e riforma della Costituzione (1983),
Partiti
politici e forma di governo (1977).
Silvio Gambino, Le régionalisme italien
et la réforme constitutionnelle, studiu
publicat cu permisiunea autorului.