Drepturile minorităţilor din Grecia:
Drepturile minorităţilor din Grecia:
Macedonenii
Zhidas Daskalovski
Recrudescenţa
naţionalismului în Europa de Est după schimbările
revoluţionare din 1989-1990 a provocat o vie dezbatere cu privire la problemele
drepturilor omului şi ale minorităţilor. Unii politologi şi mai ales ziariştii
din mass
media occidentală au subliniat că practica lumii occidentale în tratarea
chestiunilor
minoritare este fundamental diferită de cea a noilor democraţii din Europa de
Est.
Ei au subliniat că, spre deosebire de accepţia civică a identităţii naţionale
din
lumea occidentală, est-europenii şi-au fundamentat naţionalitatea pe
etnicitate,
deci pe forme sentimentale potenţial periculoase. Will Kymlicka a deconstruit
acest mit scoţînd în evidenţă că atît vest-europenii cît şi est-europenii s-au
angajat
în acelaşi tip de construcţie naţională, care include implementarea de către
stat a
unei limbi oficiale în administraţia publică şi în educaţie, politici specifice
de
naturalizare, etc.1 Kymlicka a accentuat necesitatea recunoaşterii
drepturilor
minorităţilor şi a implementării unor noi modele de echitate etnoculturală.
Pentru
a evalua dacă un stat urmează politici liberale în procesul său de construcţie
naţională, Kymlicka a conceput o listă detaliată a acestor practici. Cînd
această
listă de criterii este aplicată unor cazuri reale, se poate vedea în ce domeniu
un
anume stat urmează politici mai liberale şi
în ce domenii urmează un făgaş neliberal.
Am să prezint la începutul studiului meu indexul criteriilor de evaluare
a politicilor
de construcţie naţională conceput de Kymlicka, iar apoi am să-l aplic studiului
de
caz al minorităţii macedonene din Grecia. Scopul meu este să descopăr ce fel de
politici a implementat statul grec în construcţia sa naţională, să examinez în
ce fel
au afectat ele minoritatea macedoneană din această ţară şi să văd ce fel de
reacţii
au suscitat ele. În acest fel, studiul de faţă va contura atît atitudinile
oficiale ale
statului grec faţă de minoritatea macedoneană cît şi reacţiile acesteia la construcţia
naţională a Greciei.
Potrivit
lui Kymlicka, statele liberale ar trebui să facă uz de un nivel relativ
scăzut de coerciţie în promovarea unei identităţi naţionale comune. De exemplu,
se poate ca statele liberale să nu acorde fonduri pentru şcolile în limba
minorităţii,
dar ele nu vor interzice existenţa şcolilor private ale minorităţilor. În al
doilea
rînd, Kymlicka observă că statele liberale au restrîns noţiunea de spaţiu
public,
deschizînd astfel posibilitatea unei palete foarte largi de activităţi ale
minorităţilor
în sfera privată. Astfel, un stat poate insista ca limba majorităţii să fie
singura
folosită în parlament, dar nu va pretinde ca întrunirile minorităţilor sau
ceremonia
căsătoriei să se desfăşoare în limba oficială. În al treilea rînd, statele
liberale permit indivizilor sau partidelor politice care contestă identitatea naţională
„oficială”
să candideze şi să deţină funcţii publice în cazul în care sînt aleşi. După cum
scrie
Kymlicka, „susţinerea unor astfel de schimbări nu este percepută ca
neloialitate,
sau chiar dacă este percepută ca neloială, ea nu este considerată un motiv
temeinic
pentru restrîngerea drepturilor democratice”.2
Mai mult, Kymlicka susţine că o ţară tipic liberală are o
definiţie mai deschisă a
comunităţii
naţionale. În opoziţie cu principiul „sîngelui şi pămîntului” în acordarea
cetăţeniei, statele
liberale permit integrarea membrilor altor rase, etnii şi religii în
comunitatea naţională. Ca rezultat al acestui caracter deschis, statele liberale
au o
concepţie largă a cetăţeniei, axată de
obicei pe împărtăşirea aceleiaşi limbi într-o serie
de instituţii ale
societăţii (şcoli, mass media, legislaţie, guvernare, economie etc).
Naţiunea
nu este înţeleasă ca valoare supremă a indivizilor, ci ca o valoare
instrumentală
pentru
promovarea intereselor individului. Naţiunile liberale sînt gata să înveţe şi
să
împrumute
de la alte culturi, nu se tem de interacţiunea cu alte state şi naţiuni. Mai
mult, statele
liberale acceptă conceptul de dublă identitate naţională. Ele permit, de
aceea, celebrarea sărbătorilor de către membri ai naţiunii care nu aparţin
etniei
majoritare. În cele din urmă, şi cel mai
important, statele liberale permit minorităţilor
naţionale să se angajeze în propriul
lor proces de construcţie naţională care poate
include dreptul la autoguvernare şi, în anumite condiţii, statut
federal. Ca urmare,
minorităţile dintr-un stat liberal care sînt
confruntate cu procesul de construcţie naţională
al majorităţii, optează fie pentru
integrare în cultura majorităţii fie pentru dreptul la
autoguvernare. Foarte rar se întîmplă
să aleagă cea de a treia opţiune fundamentală, a
autoizolării şi marginalizării.
Asupra
acestui punct voi reveni în cadrul studiului de caz; voi contura pentru
început problema, la modul foarte general, prezentînd datele istorice, pentru a
mă
concentra apoi supra subiectului propriu-zis al drepturilor minorităţilor şi al
politicilor (ne)liberale de construcţie naţională.
Războaiele
balcanice (1912-1913) au marcat sfîrşitul Imperiului Otoman şi
„eliberarea” Macedoniei.3
Această eliberare a avut drept rezultat împărţirea Macedoniei
între Serbia (Macedonia Vardară),
Bulgaria (Macedonia Pirină) şi Grecia (Macedonia
Egeeană). După primul război mondial şi Tratatul de la Versailles din
1919, care nu
făcea
decît să reconfirme divizarea Macedoniei, toate cele trei state, Serbia, Grecia
şi
Bulgaria au început
un proces de asimilare forţată care nu poate fi descris decît în
termenii genocidului cultural şi etnic. Metodele tuturor acestor trei state au
fost mai
mult sau mai puţin asemănătoare, dar se
pare că Grecia s-a bucurat de cel mai mare
succes în „activităţile sale de
construcţie naţională sponsorizate de stat”. Educaţia
obligatorie în limba greacă, violurile, uciderile, exodurile, pe scurt
teroarea fizică şi
psihică caracterizează cel mai bine situaţia
etnicilor macedoneni în Macedonia Egeeană
în deceniile care au urmat. Astăzi, noul termen a intrat în vocabularul
politic
internaţional legat de recentul război din
Bosnia-Herţegovina, mă refer la cel de
purificare etnică. Naţiunile Unite definesc purificarea etnică drept
eliminarea
sistematică a membrilor altor grupuri de către grupul etnic care exercită
controlul
asupra unui teritoriu dat. Totuşi, numai
termenul este nou, tot restul a fost inventat în
Macedonia la începutul acestui secol. Cu alte cuvinte, Grecia, Serbia şi
Bulgaria au
vrut nu numai să îi asimileze pe etnicii macedoneni, ci şi să distrugă orice
moştenire
culturală, religioasă, lingvistică şi etnică a macedonenilor cu care
convieţuiau.
Istoricul
problemei
Studiul de faţă se va concentra numai asupra
„politicilor de construcţie naţională”
din Macedonia
Egeeană, adică ale Greciei. Harta etnică a Macedoniei s-a schimbat
semnificativ în
1919, cînd Grecia şi Bulgaria au semnat o convenţie în vederea unui
„schimb
de populaţie”.4 Ca urmare, în jur de 60.000 de macedoneni au părăsit
„voluntar”
Grecia
şi s-au stabilit în Bulgaria. Curînd după aceea, în 1924, a fost semnată o convenţie
similară
între Grecia şi Turcia.5 În timp ce 40.000 de macedoneni, laolaltă
cu 300.000
de
turci, au părăsit Grecia, în jur de 700.000 de greci din Turcia s-au stabilit
definitiv
în
Macedonia Egeeană. Rezultatul acestui schimb de populaţie a fost dezastruos
pentru
macedoneni; ei au
devenit minoritari într-o regiune în care înainte de războaiele
balcanice constituiseră majoritatea
populaţiei.6 De aceea, în anii de început ai dominaţiei
sale asupra Macedoniei Egeene,
guvernul grec a aplicat practici injuste în ce priveşte
construcţia naţională şi protecţia
drepturilor minorităţilor şi anume, Grecia s-a angajat
în mod sitematic într-o politică de stabilire a etnicilor greci în
perimetrul teritoriului
istoric al minorităţii macedonene, „convingîndu-i” în acelaşi timp pe membrii
comunităţii macedonene să îşi părăsească pămîntul natal. Deşi Grecia avea
dreptul
legal de a urma astfel de politici, totuşi,
aşa cum susţine Kymlicka, masarea deliberată
şi la scară mare a imigranţilor în
teritoriul istoric al minorităţii constituie o gravă
injustiţie.7
Între
cele două războaie mondiale, macedonenii au fost supuşi unor campanii
violente de asimilare şi deznaţionalizare. În perioada interbelică, Grecia a
refuzat
să îi recunoască pe macedoneni drept o minoritate naţională, macedonenii fiind
etichetaţi drept greci slavofoni.8
Obiectivul acestei politici era să „elenizeze” Macedonia
Egeeană prin distrugerea moştenirii culturale şi naţionale a
macedonenilor şi prin
transformarea
identităţii macedonene într-una greacă. Toponimele macedonene (toate
numele metropolelor,
oraşelor şi satelor) au fost înlocuite cu nume greceşti (1926) şi
toate inscripţiile în slavonă au fost
şterse din biserici (1927), în acelaşi timp folosirea
limbii macedonene fiind strict
interzisă.9 În 1929 a fost emis un act normativ cu privire
la protecţia ordinii publice prin care orice revendicare de drepturi
naţionale era
considerată drept înaltă trădare.10
Astfel, macedonenii care revendicau statutul de
minoritate puteau fi întemniţaţi în mod legal.
Politica
neliberală a guvernului grec a atins apogeul în timpul dictaturii
monarhisto-fasciste Metaxa (1936-1941) cînd a fost interzisă pînă şi folosirea
în
particular a limbii macedonene.11 Sfidarea acestei interdicţii a
atras măsuri
draconice în urma cărora un număr semnificativ de macedoneni au fost condamnaţi
şi deportaţi în insule greceşti pustii. În vreme ce erau deschise şcoli de
seară în
care adulţii macedoneni erau învăţaţi limba greacă, localităţile macedonene au
fost împînzite cu afişe: „vorbiţi greceşte”. Ba mai mult, o lege adoptată în
1936
impunea macedonenilor să îşi schimbe numele proprii în nume greceşti. Astfel,
Jovan Filipov devenea Yannis Fillipidis, iar Lena Stoikov devenea Elena
Stoikou.
După cum se poate observa, în perioada interbelică Grecia a aplicat politici
extrem
de neliberale faţă de minoritatea macedoneană: nu numai că li s-a refuzat
macedonenilor recunoaşterea, ci, chiar mai rău, ei au fost elenizaţi în mod
forţat,
adică au fost
obligaţi să îşi schimbe numele, să înveţe limba greacă şi li s-a interzis
să vorbească limba
macedoneană în propriile case.
În
timpul celui de al doilea război mondial, într-o bătălie a partizanilor,
etnicii
macedoneni din Macedonia Vardară au dobîndit dreptul la o republică federală
liberă în cadrul federaţiei iugoslave. Crearea Republicii Socialiste Iugoslave
a
Macedoniei a avut o mare influenţă şi asupra macedonenilor care trăiau în
Grecia.
Către sfîrşitul celui de al doilea război mondial, macedonenii egeeni au format
Frontul de Eliberare Naţională Slav care s-a
alăturat forţelor comuniste în rezistenţa
împotriva ocupaţiei fasciste a Macedoniei Egeene. Totuşi, în timpul
luptei din
războiul civil grec (1946-1949) dintre guvernul grec monarhist de centru
dreapta
şi armata Democrată a Greciei de orientare comunistă, majoritatea macedonenilor
s-au alăturat acesteia din urmă. În aprilie 1945, macedonenii egeeni au format
Frontul de Eliberare Naţională, organizaţie politică macedoneană care a fost
integrată un an mai tîrziu Armatei Democrate a Greciei. Pentru a-i atrage pe
macedoneni să lupte de partea lor, comuniştii greci le-au promis garantarea
statutului de minoritate şi o largă autonomie a Macedoniei Egeene sub egida
statului
comunist grec. Dar, în 1942, forţele Armatei Democrate a Greciei au fost
înfrînte
şi a urmat un nou exod al macedonenilor din Grecia. Numărul refugiaţilor este
estimat la aproximativ 100.000 din care 28.000 de copii. De fapt, victoria
monarhiştilor greci a însemnat că macedonenii din Grecia aveau să rămînă
nerecunoscuţi ca grup minoritar. Mai mult, în 1947, guvernul grec a adoptat o
lege prin care toţi
cei care luptaseră împotriva guvernului în timpul războiului
civil, printre care mulţi etnici
macedoneni, erau deposedaţi de cetăţenie şi de averi.12
Imediat după sfîrşitul războiul civil, autorităţile
greceşti au încercat să îi asimileze
pe etnicii
macedoneni care rămăseseră în Grecia. În anii ’50, statul a deschis multe
grădiniţe în districtul Florina, populat predominant
de către macedoneni, în care toţi
copiii erau instruiţi numai în limba
greacă, nu în macedoneană.13 În plus, „cei mai buni
şi mai străluciţi” elevi macedoneni
au fost — şi sînt mereu de atunci încoace — trimişi
la şcoli internat departe de locurile lor natale din Macedonia Egeeană.
Mai mult,
etnicii macedoneni îşi găseau cu greu o slujbă în sectorul public, iar copiii
lor erau,
potrivit rapoartelor, descurajaţi să urmeze
liceul. În 1952 Grecia a mers atît de departe
cu tratamentul neliberal al minorităţii
macedonene încît să forţeze sate ale etnicilor
macedoneni să organizeze ceremonii
publice în care să depună jurămînt că nu vor mai
folosi niciodată limba macedoneană.14
În timpul dictaturii militare din Grecia (1967-1974), multe sate macedonene de
graniţă au fost declarate zone aflate sub restricţie, în
care circulaţia cetăţenilor era
controlată de autorităţi. În această perioadă, oficialii
Greciei „au masat în ariile populate
de macedoneni mulţi greci cu “o conştiinţă naţională
sănătoasă”, adesea împropietărindu-i
cu avutul macedonenilor care părăsiseră ţara”.15
Mai
mult, în 1962 a fost emisă legea 4234 care prevedea că persoanelor cărora
le era retrasă cetăţenia greacă le era interzis să se întoarcă în Grecia. În
1969 a
fost adoptată o lege
care permitea stabilirea etnicilor greci pe proprietăţile lăsate
în urmă de
macedoneni. Situaţia Macedoniei Egeene s-a caracterizat în următorii
ani prin opresiunea etnicilor macedoneni la toate nivelele. Întrucît
macedonenilor
le era refuzată recunoaşterea, toate drepturile omului erau restrînse în ce îi
privea.
Această situaţie i-a obligat pe mulţi macedoneni să emigreze din Grecia în Australia şi Canada. În 1982, Grecia a adoptat o lege care permitea revenirea în
Grecia
a tuturor refugiaţilor din timpul războiului civil cu excepţia celor care nu
erau
greci de origine.16 Astfel, le era interzisă revenirea în ţară
tuturor refugiaţilor care
nu erau de provenienţă greacă — adică macedonenilor. În plus, „guvernele
greceşti
succesive au pretins că aceşti oameni erau agenţi implicaţi profund în
acţiunile de
propagandă antigreacă de la Skopje (capitala Republicii Macedonia)”.17
Pînă în
primii ani ai deceniului nouă, macedonenii au fost discriminaţi în angajarea în
sectorul public. Un memorandum din 16/2/1982 (reg. no.6502/7-50428) al
Serviciului de Securitate Naţională care a ajuns pe mîinile GHM şi MRG - Grecia
recomanda, pe lîngă împiedicarea revenirii refugiaţilor politici macedoneni,
angajarea în serviciile civile şi în special în şcoli de personal care nu
vorbeşte
limba macedoneană.18 Cu toate că într-o mai mică măsură,
discriminarea
macedonenilor în sectorul public este încă o realitate.19 În 1985 a
fost adoptată o
lege care dădea posibilitatea refugiaţilor politici să îşi reclame proprietatea
şi, din
nou macedonenii au fost excluşi pe motiv că nu erau greci. Astăzi macedonenii
născuţi în Grecia şi care trăiesc în alte ţări nu pot nici măcar să
călătorească în
Grecia şi să îşi
viziteze rudele. După războiul civil din Grecia, în jur de 100.000
de macedoneni au părăsit ţara. Se estimează că numărul macedonenilor rămaşi în
ţară se ridică la 200.000. Totuşi, ultimul recensămînt efectuat de Grecia în
1951
care a înregistrat „slavofoni”, s-au declarat macedoneni 41.000. Chiar şi
astăzi
guvernul grec neagă existenţa minorităţii macedonene în Grecia. Activiştii în
domeniul drepturilor omului estimează numărul lor ca ridicîndu-se la 200.000 în
timp ce Departamentul de Stat al Statelor Unite estimează că sînt în jur de
50.000
de macedoneni în Grecia.20 Toate aceste fapte demonstrează că, în
perioada de
după cel de-al doilea război mondial, Grecia a continuat practica politicilor
neliberale de construcţie naţională faţă de macedoneni.
Evoluţii recente
Poziţia oficială a guvernului grec faţă de minorităţile
sale poate fi foarte simplu
rezumată într-o
frază: „În Grecia există o singură minoritate recunoscută prin
tratate internaţionale, o minoritate religioasă, musulmanii din Tracia, iar ea
se
bucură de toate drepturile sale şi reprezintă 1,5 la sută din totalul
populaţiei.”21
În 1993 primul ministru grec de atunci, Constantin Mitsotakis, într-un
interviu
acordat ziarului grec Economicos Tachydromos susţinea că nu există
macedoneni
în Grecia: „Arătaţi-mi unde este minoritatea asta. Există greci bilingvi;
poate
foarte puţini
dintre ei nu au o conştiinţă naţională greacă. Dar nimeni nu mai
vorbeşte în mod
oficial de o minoritate macedoneană.”22
Mai
mult, vorbind despre relaţiile diplomatice greco-macedonene, domnul
Mitsotakis a recunoscut încă şi mai explicit că problema în recunoaşterea
Republicii
Macedonia era că ea ar fi implicat recunoaşterea existenţei minorităţii
respective
în Grecia: „Am înţeles încă de la început chestiunea Skopje în adevărata ei
dimensiune....Problema pentru mine era să evit apariţia unei a doua probleme
minoritare în Macedonia de Vest. (...) Pentru mine ţelul a fost dintotdeauna ca
acea republică să afirme clar că nu există o minoritate slavomacedoneană în
Grecia şi să se angajeze prin tratate internaţionale să oprească toată propaganda împotriva Greciei. Aceasta a fost cheia în disputa greco-macedoneană.”23
Din
această atitudine oficială a Greciei este lesne de ghicit situaţia
macedonenilor din Grecia: potrivit guvernului grec ei pur şi simplu nu există.
Grecia recunoaşte că în Macedonia Egeeană există o populaţie diferită, dar
aceasta
este fără încetare privită ca „eleni slavofoni cu o conştiinţă naţională
greacă”,
care pe lîngă limba greacă mai vorbesc şi un „dialect slav”. Astfel,
macedonenilor
le este refuzat pînă şi dreptul de a se exprima în mod liber ca macedoneni, iar
dacă
totuşi o fac, sînt puşi sub acuzare. Cu toate că nu recunoaşte oficial
existenţa
macedonenilor, sau existenţa vreunei alte minorităţi etnice, Grecia îşi
continuă
strategiile asimilaţioniste. Astfel, de exemplu, în 1987 toţi părinţii din
Macedonia
Egeeană au fost obligaţi să îşi trimită copiii de doi sau trei ani la
„grădiniţe integrate”. Obiectivul
era evident: să îi împiedice pe copiii macedoneni să înveţe limba
şi cultura macedoneană în propriile lor case. Această normă nu a fost aplicată
niciunde altundeva în Grecia.
Reacţiile minorităţii
Datorită
naturii dure a procesului grec de construcţie naţională, etnicii
macedoneni s-au mobilizat de curînd în apărarea propriilor lor drepturi. Există
astăzi mai multe organizaţii macedonene în Grecia care luptă pentru păstrarea
şi
promovarea identităţii şi culturii macedonene (partidul Curcubeul; Mişcarea
Macedoneană pentru Drepturile Omului în Grecia; Mişcarea Macedoneană pentru
Prosperitatea Balcanilor). Toate aceste organizaţii cer recunoşterea
minorităţii
macedonene din Grecia şi protecţia drepturilor sale de minoritate.24
Activiştii
macedoneni nu au ridicat niciodată probleme sensibile precum autonomia ori
secesiunea; dimpotrivă, Mişcarea Macedoneană pentru Drepturile Omului, într-o
scrisoare din 20/7/1993 adresată primului ministru în care cerea un tratament
similar
pentru macedonenii din Grecia cu cel cerut de primul ministru autorităţilor
albaneze
pentru grecii din Albania, afirma clar că macedonenii „sînt o parte
inseparabilă a
Greciei (...) o minoritate etnică macedoneană care este un element constitutiv
al
statului grec.”25 Kosta Gotsis, membru al Mişcării Macedonene
pentru
Prosperitatea
Balcanilor, a rezumat revendicările minorităţii macedonene într-o
declaraţie dată
misiunii Monitorului drepturilor omului de la Helsinki în 1994:
„ Vrem toate drepturile unui popor cu
identitate şi cultură proprii şi, în concordanţă
cu declaraţiile CSCE, sîntem îndreptăţiţi să ne bucurăm de aceste
drepturi. Unul
din cele mai importante este dreptul ca educaţia copiilor noştri să se
desfăşoare
în limba lor maternă. Este foarte important să salvăm limba. Puţin ne pasă dacă
toate materiile sînt predate în macedoneană sau dacă se face o singură oră pe
zi
în limba macedoneană — nu dorim o utopie. Este absolut în regulă dacă ni se
permite să fondăm şcoli private în care instrucţia să se desfăşoare în limba
macedoneană. Este de asemenea în regulă dacă guvernul oferă o oră sau două
de predare în limba macedoneană.”„Chiar acum nu putem obţine permisiunea
de a preda măcar o oră în macedoneană deoarece, în concepţia guvernului grec,
această limbă nu există. Ca să fondezi o şcoală de limbă străină ai nevoie de o
autorizaţie şi de un certificat. Dar, de vreme ce guvernul spune că limba
macedoneană nu există, nu va da nimănui autorizaţia de a o preda.”26
În
ultimii ani totuşi, activiştii organizaţiilor minorităţii macedonene au fost
puşi sub supraveghere de către autorităţile greceşti.
Reacţiile guvernului grec la
revendicările minorităţii
Mişcările
macedonene pentru drepturile omului şi minorităţilor au dus
campanii active pentru a convinge guvernul grec şi comunitatea internaţională
să
recunoască existenţa
minorităţii macedonene în Grecia şi să îi recunoască de
asemenea drepturile omului şi minorităţilor. Totuşi, guvernul grec nu numai că
a
fost surd la pledoariile activiştilor macedoneni care luptă pentru
recunoaşterea
minorităţii macedonene şi ameliorarea statutului său, dar chiar mai rău, i-a
hărţuit
pe aceştia. În iunie 1990 la Conferinţa de la Copenhaga pentru drepturile
omului,
o delegaţie de drepturile omului din Macedonia Egeeană a vorbit foarte deschis
despre situaţia minorităţii macedonene din Grecia. La revenirea lor în Grecia,
doi
activişti macedoneni pentru drepturile omului au fost supuşi hărţuirii oficiale
a
statului. Unul dintre ei, Hristo Sideroupulos, a fost transferat de la locul de
muncă
în Kefalonia, la cîteva sute de kilometri de locul său natal. Celălalt participant,
Stavros Anastasiadis, a fost concediat şi i s-au aplicat amenzi
discriminatorii.
După
cum a raportat Comitetul Helsinki, activiştii minorităţii macedonene
sînt în continuare hărţuiţi de autorităţi; ei sînt adeseori urmăriţi de agenţi
de
securitate naţională sau ai serviciului secret, sînt adeseori trataţi ca agenţi
ai
Republicii Macedonia atît de autorităţi cît şi de mass media, fără ca aceasta
din
urmă să fi oferit vreodată dovezi clare în acest sens sau să fi publicat
vreodată
dezminţirile sau scrisorile de protest trimise de activişti. Astfel, deputata
partidului
conservator, Virgiania Tsouderou, a acuzat cîteva grupuri de macedoneni de
„disponibilitatea lor de a servi o altă ţară (...) şi alături de skopjeni să
conceapă
acest atac
cultural şi genocid în detrimentul Greciei.”27
Mai
mult, la 1 aprilie 1993, Hristos Sideroupulos şi Anastasios Boulis,
activiştii macedoneni pentru drepturile omului care fondaseră Mişcarea
Macedoneană pentru Drepturile Omului din Grecia, au fost daţi în judecată după
ce comentariile lor cu privire la existenţa
minorităţii macedonene fuseseră publicate
în revista greacă ENA în martie 1992. În baza interviului şi
comentariilor lui
Sideroupulos la întrunirea OSCE, ambii au
fost acuzaţi de a fi „răspîndit informaţii
şi zvonuri false care ar putea produce nelinişte şi teamă în
rîndul cetăţenilor” şi
au fost condamnaţi la cinci luni de închisoare în baza articolului 191 şi 192
din
Codul Penal Grec. După presiunea considerabilă exercitată de organizaţiile
internaţionale de drepturile omului, autorităţile greceşti au ridicat această
condamnare pe data de 28 ianuarie 1994.
De
asemenea, potrivit raportului Comitetului Helsinki Grec, activişti ai
Mişcării Macedonene pentru Prosperitatea Balcanilor care semnaseră în 1992 o
petiţie prin care revendicau drepturile macedonenilor, s-au confruntat cu
reacţii
care includeau presiune psihologică extremă asupra rudelor, inclusiv asupra
copiiilor lor din sate foarte mici, inscripţii calomnioase, îndepărtarea unui
ofiţer
dintr-o funcţie în care fusese ales în cadrul unei asociaţii pentru că i-ar fi
„stricat
acesteia reputaţia”, îndepărtarea clientelei care a fost ameninţată să nu se
implice
în afaceri etc.28 Autorităţile greceşti au descurajat de asemenea
tipografiile să
tipărească pamfletele şi publicaţiile activiştilor macedoneni. Multe numere ale
ziarului minorităţii
macedonene, Zora, nu au ajuns niciodată la destinatarii lor,
fiind aruncate încă de la oficiile poştale.
Mai
mult, activiştii macedoneni s-au confruntat cu dificultăţi în organizarea
de activităţi culturale precum festivaluri
de cîntece şi dansuri populare macedonene.
Întrucît identitatea şi limba macedoneană nu sînt recunoscute, pînă şi
cîntarea
cîntecelor macedonene este considerată o activitate interzisă. Astfel,
dansurile şi
cîntecele macedonene în public au fost adesea întrerupte cu brutalitate de
poliţie
deoarece o astfel de manifestare culturală „rămîne un act suspect din punct
de
vedere naţional, dacă nu de-a dreptul anti-grec”.29 La 20 iulie 1990 în satul Meliti
lîngă Lerin (Florina) un festival popular macedonean a fost întrerupt cu
forţa de
autorităţile şi poliţia greacă. Sîmbătă, 26 iulie 1997 s-a desfăşurat un
festival de
folclor macedonean în satul Olimpiada din Macedonia Egeeană. Poliţia greacă i-au forţat pe organizatori să anuleze această manifestare culturală.
Preşedintele
comitetului organizator şi preşedintele consiliului sătesc au fost interogaţi
în două
rînduri de către autorităţile locale cu privire la caracterul etnic macedonean
al
festivalului într-o tentativă de împiedicare a desfăşurării lui.30
Totodată,
iniţiativele de înregistrare a instituţiilor culturale ale etnicilor
macedoneni au fost refuzate de guvernul grec. În 1990, Înalta Curte din Florina
a
refuzat prin decizia 19/33/3/1990 să înregistreze un Centru pentru Cultură
Macedoneană. A fost
refuzat şi apelul din 9 august al aceluiaşi an împotriva deciziei
respective. Cel
de-al doilea apel din mai 1991 a fost refuzat de Înalta Curte din
Salonic. În iunie 1991 Consiliul Administrativ Suprem al Greciei din Atena a
refuzat şi cel de al treilea apel.31 Activiştii macedoneni care
intenţionau să fondeze
această instituţie culturală au depus o plîngere împotriva Greciei la Curtea
Europeană de Drepturile Omului contestînd deciziile curţilor greceşti de toate
nivelele care le refuzaseră din 1990 înregistrarea asociaţiei lor. În vara lui
1996
curtea a admis plîngerea împotriva Greciei.
La
Curtea Europeană statul grec a încercat să conteste plîngerea argumentînd
că nu există o astfel de minoritate în Grecia şi numindu-i pe macedonenii greci
„slavii Skopjei”, pretinzînd că scopul plîngerii lor era exclusiv acela de „a
obţine
o decizie a Convenţiei potrivit căreia
numele de Macedonia aparţine recent createi
naţiuni slave de la Skopje”.32
În plus, guvernul grec a pretins că petiţionarii vroiau
„să fondeze o asociaţie a minorităţii slavilor din Skopje pentru a
proteja tradiţiile
culturale de la Skopje care sînt în realitate de origine bulgară şi iugoslavă.
Guvernul afirmă că nu există în Grecia o astfel de minoritate şi astfel de
tradiţii
culturale.”33 În ciuda obiecţiilor Greciei, în vara lui 1998
Curtea Europeană de
Justiţie a condamnat Grecia pentru încălcarea libertăţii de asociere (Articolul
11
al Convenţiei Europene), deoarece
tribunalele greceşti nu au permis fondarea „Casei
Civilizaţiei Macedonene” (conform traducerii în engleză a Curţii
Europene).34
Curtea a considerat obiectivele asociaţiilor macedonene clare şi
legitime.
În
mai 1998, a avut loc o masă rotundă lîngă Florina, organizată de partidul
Curcubeul, la care au participat peste 100 de greci şi de macedoneni din
Grecia.
Întrunirea a fost prima de acest fel care a avut loc în această zonă a
minorităţii.
Potrivit Comitetului Helsinki Grec, participanţilor nu le-a fost permis să
închirieze
săli de conferinţă publice din Florina — hotelurile locale au refuzat să dea
camere
invitaţilor. Între timp, i s-a refuzat intrarea în ţară lui Alexander Popovski,
un
invitat, reprezentant al Asociaţiei Macedonenilor Egeeni din Bitolia (Republica
Macedonia). Mai mult, „în timpul întrunirii propriu-zise, poliţia financiară
a
controlat “taverna” în care aceasta avea loc şi a amendat localul pentru că nu
a
eliberat chitanţe pentru băuturi — o acuzaţie tehnic validă, dar a fost totuşi
primul
control de acest fel efectuat în localul respectiv”.35
Un
alt exemplu de împotrivire a Greciei de a accepta existenţa identităţii şi
limbii macedonene îl constituie evenimentele care au avut loc la Florina în 8
septembrie 1995. La această dată, membrii partidului Curcubeul au deschis un
birou în oraşul Florina. Deschiderea biroului a fost marcată printr-o
inscripţie
bilingvă — greacă şi macedoneană — prin care edificiul se identifica drept
biroul
oficial al partidului. Ca urmare, biroul a fost atacat şi jefuit de o mulţime
condusă,
printre alţii, de primarul oraşului Florina. Procurorul districtual nu a
înaintat nici
un fel de acuzaţii împotriva persoanelor implicate în acest incident violent,
ci a
acuzat în schimb
conducerea partidului Curcubeul de „incitare la tulburarea păcii
prin dezacorduri,
prin folosirea limbii macedonene şi a numelui macedonean al
oraşului”. Aceste
evenimente nu au fost condamnate în nici un fel de guvern, de
partidele politice sau de mass media, cu cîteva excepţii ale acesteia din urmă.
Înainte de jaf, procurorul dispusese îndepărtarea
inscripţiei şi anunţase acuzarea
liderilor partidului
Curcubeul pentru a fi incitat la divizarea oamenilor prin folosirea
limbii macedonene pe inscripţie. Drept rezultat, patru membri ai partidului au
fost
daţi în judecată pentru folosirea în public
a limbii lor materne. Cu toate că guvernul
Greciei a fost condamnat pe plan
internaţional de multe grupuri pentru drepturile omului
pentru acuzarea activiştilor macedoneni, procesul a început la 14
octombrie. Liderii
partidului au fost acuzaţi de „cauzarea
şi incitarea la ură reciprocă între cetăţeni”
(articolul 192 al Codului Penal) deoarece expuseseră o inscripţie cu
un text slav în
exteriorul biroului lor din Florina. Cu
toate că procesul a fost amînat de mai multe ori,
Curtea greacă a audiat cazul partidului Curcubeul la 15 septembire 1998.
Datorită
presiunii internaţionale imense şi continue
exercitate de organizaţii neguvernamentale
precum Mişcarea Macedoneană pentru Drepturile Omului din Canada,
Monitorul
Helsinki Grec, Amnesty International, partidul a fost în cele din urmă achitat.
Un
alt caz de atitudine neliberală a Greciei faţă de minoritatea macedoneană
a avut loc la 17 februarie 1998. În ziua respectivă, autorităţile de la graniţa
Greciei
cu Republica Macedonia au confiscat de la liderul partidului Curcubeul,
Traianos
Pasois, două calendare concepute în limba macedoneană, cu fotografii
reprezentînd
oraşe din nordul
Greciei, cu numele lor slave. Cu toate că Pasois a înaintat acuzaţii
împotriva ofiţerilor, procurorul din Florina le-a respins ca nefondate
susţinînd că
ofiţerii urmaseră ordinele „superiorilor lor şi ale ministerului de resort.”36
Procurorul a adăugat că materialul confiscat „nu poate fi permis
în ţară şi trebuie
returnat ţării de origine deoarece este material de propagandă care poate
tulbura
relaţiile dintre ţara noastră şi ţara vecină cu capitala la Skopje.” Mai
mult,
procurorul l-a acuzat pe Pasois pentru încălcarea articolului 191 prin „răspîndirea
de informaţii false sau zvonuri care pot provoca (...) alterarea relaţiilor
internaţionale ale ţării” şi a iniţiat împotriva lui procedurile judiciare.
Cu toate
că data iniţială a fost fixată pentru 18 martie, procesul a fost amînat şi
reprogamat
pentru 18 noiembrie 1998, ţinîndu-l astfel pe jar pe Pasois pentru mai mult de
doi
ani şi jumătate. În cele din urmă, după o considerabilă presiune internaţională
Pasois a fost achitat într-un proces care a avut loc în noiembrie trecut.37
Greaua încercare la care a fost supus preotul Nikodimos
Tsarknias este grăitoare
în ce priveşte cît
de departe poate ajunge persecuţia cînd este coordonată de stat şi
biserică. Părintele Nikodimos Tsarknias este
călugăr de credinţă ortodoxă. Este cetăţean
al Greciei şi membru al minorităţii etnice macedonene. Din 1973 pînă în
1991 a fost
membru hirotonisit al Biserici Ortodoxe
Greceşti. El a fost unul din primii activişti de
drepturile omului şi a publicat, cu sprijinul surorii sale, ziarul Moglena
care informa
asupra problemelor
locale, inclusiv celor minoritare. După ce şi-a declarat în mod
public
identitatea etnică în 1991 şi după ce le-a vorbit credincioşilor din parohia sa
în
limba macedoneană, Tsarknias a fost obligat de către autorităţile eclesiastice
greceşti
să demisioneze. Mai mult, începînd din acel moment, el a fost constant hărţuit
de
oficialităţile
guvernului grec. Astfel, în iulie 1992 arhimandritul Nikodemos Tsarknias
şi unul din
credincioşi, Photios Tzelepis, au fost somaţi să apară în faţa Curţii
Magistraţilor din Salonic.38
Preotul a fost acuzat că l-ar fi insultat pe arhiepiscop şi
totodată că ar fi homosexual şi spion al Republicii Macedonia. Totuşi,
un raport al
Serviciului Secret Grec dezvăluia faptul că
acuzaţia minoră din somaţie constituia un
pretext pentru a-l hărţui pe preot
pentru activismul său în domeniul drepturilor omului.
Raportul afirma că autorităţile „nu
au găsit curajul să spună că l-au exclus din biserică
pentru atitudinea lui anti-elenă şi să ceară judecarea lui pentru
înaltă trădare, ci l-au îndepărtat, sub “justificarea” călduţă pe care o dezvăluim astăzi pentru a
pune
stigmatul ruşinii asupra tuturor acelora
care au contribuit la ea”.39 În martie 1993,
arhimandritul Nikodemos Tsarknias a fost răspopit şi exclus din Biserica
Ortodoxă
Greacă pentru activismul lui în domeniul drepturilor omului.
Concluzie
Nu
există nici o îndoială că dosarul drepturilor omului al statului grec
constituie o încălcare a numeroaselor convenţii internaţionale pe care acesta
le-a
ratificat, de pildă, diferitele documente ale CSCE privitoare la dimensiunea
umană,
convenţiile
Consiliului Europei şi cele ale Naţiunilor Unite referitoare la drepturile
omului. Mai mult, Grecia are o încadrare cu totul şocantă potrivit listei
practicilor
de construcţie naţională a lui Will Kymlicka. Grecia urmează politici
neliberale
conform tuturor citeriilor pe care Kymlicka le socoteşte relevante în
stabilirea
gradului de liberalism al politicilor de construcţie naţională pe care le
urmează un
stat. Nu numai că Grecia s-a angajat imediat după cucerirea Macedoniei Egeene
în politici nedrepte de colonizare a teritoriilor locuite de etnicii
macedoneni, dar
şi-a continuat de atunci fără întrerupere construcţia naţională neliberală.
Grecia
tăgăduieşte dreptul elementar la autodefinire al minorităţii macedonene.
Pe această bază, macedonenilor li se refuză alte drepturi ale minorităţilor
precum
dreptul de a fonda instituţii culturale, educaţia în limba minorităţii etc. Statul
grec
are o definiţie foarte restrînsă a cetăţeniei, care nu permite nici unei alte
identităţi
etnice decît cea greacă să deţină cetăţenia greacă. Nu numai că Grecia nu
permite
nici un proces paralel de construcţie naţională a unei minorităţi, dar ea
insistă ca
minoritatea macedoneană să preia identitatea greacă. Politicile neliberale ale
statului grec merg pînă într-acolo încît să-i hărţuiască pe indivizii care
contestă
mitul construcţiei naţionale a Greciei. Astfel, pînă şi activiştii din domeniul
drepturilor omului care susţin acordare de drepturi ale minorităţilor etnicilor
macedoneni au fost în repetate rînduri hărţuiţi de oficialităţile statului
grec. Destul
de trist pentru
„leagănul democraţiei” că se impune concluzia că procesul de
construcţie naţională
a Greciei şi politicile sale faţă de minorităţi sînt alarmant de
neliberale şi distructive şi ar trebui schimbate fără întîrziere. □
NOTE
1.
Vezi Ethnic Relations in Eastern Europe and Western
Political Theory, în Magda Opalski
(ed)
Managing Diversity in Plural Societies: Minorities, Migration, and Nation Building in
Post-Communist Europe, Ottawa: Forum Eastern Europe, 1998.
2.
Ibid.
3.Termenul
„Macedonia” este folosit aici pentru a descrie întreaga regiune geografică a
Macedoniei.
4.
Cunoscut
în general ca Tratatul Nouile, el a fost semnat în localitatea cu acelaşi nume.
5.
Acesta
este aşa-numitul Tratat de la Laussane. Tratatul accepta principiul mutării
obligatorii a creştinilor din Turcia (adică a grecilor) şi a musulmanilor din
Grecia (turci,
macedoneni musulmani etc). În baza convenţiei pentru emigrarea obligatorie,
350.000 de
musulmani au fost expulzaţi din Macedonia
Egeeană. 40.000 din ei erau musulmani macedoneni.
Vezi pentru aceste cifre Societé des Nations, L’établissement des
refugies en Grece, Geneva,
1926, potrivit citatului din Virtual Macedonia, studiu prezent la adresa
https://
www.vmacedonia.com/teleport.html/history/daniel4.html.
6. Cel
mai numeros grup etnic din Macedonia Egeeană înainte de primul război mondial
era cel al macedonenilor, care se ridica la 30,4 la sută din totalul de
1.073.549 de locuitori. Al
doilea
grup ca mărime era cel al grecilor, reprezentînd 22,4 la sută, iar restul de
47,2% era
format din turci, pomaci, vlahi, evrei şi ţigani. Ca urmare a schimbului de
populaţie dintre
Grecia, Turcia şi Bulgaria, s-au stabilit
în Macedonia Egeeană în jur de 700.000 de greci, iar în
jur de 60.000 de macedoneni s-au mutat de aici în
Bulgaria, alţi 35.000 fiind obligaţi să emigreze
în
Turcia. Ibid.
7.
Vezi Will KYMLIKA, Human Rights and Ethnocultural
Justice, studiu prezentat în
memoria
lui J.C.REES, la University of Wales, Swansea, la 23 februarie 1998.
8.
Astfel, potrivit datelor recensămîntului oficial
grecesc, numărul slavofonilor în Grecia
în 1928 şi în 1940 era de 85.000. Totuşi, este important
de observat că guvernul grec a prezentat
cifre
inferioare celor reale din motive politice.
9.
Vezi Virtual Macedonia, la adresa https://www.vmacedonia.com/teleport.html/history/daniel4.html.
10.
Legea a fost publicată în cotidianul oficial al
guvernului grec Efimeris tis Kiverniseos,
No.
322 din 21 noiembrie 1926. Acelaşi ziar a publicat în numărul 346 noile nume
greceşti,
oficiale. Cu privire la această lege şi la altele, discriminatorii şi ele, vezi
Submission to the
Australian Joint Standing Committee on Foreign Affairs, Defense and Trade:
Human Rights
Sub-committee, studiu elaborat de Aegean Macedonian Association
of Australia, July 1993, şi
aflat la adresa htttp://www.vmacedonia.com/teleport.html/history/hrau.html.
11.
La
7 septembrie 1938 a fost adoptată Legea 2366, care interzicea folosirea limbii
macedonene.
12.
Legea L-2 şi Legea M.
13.
Vezi
raportul pe 1997 al Greek Helsinki Monitor, Macedonians in Grece, la
adresa
https://www.greekhelsinki.gr/english/reports/GHM-Reports-Greece.html.
14.
Ibid.
15. Ibid.
16. Decretul Ministerial Grec, Numărul 106841 din 29 decembrie 1982.
17.
Vezi raportul pe 1997, al Greek Helsinki Monitor, Macedonians
in Greece, la adresa
https://www.greekhelsinki.gr/english/reports/GHM-Reports-Greece.html.
18.
Ibid.
19.
Vezi
Denying Ethnic Identity: the Macedonians of Greece, Human Rights Watch/
Helsinki, New York, 1994.
20.
Vezi raportul pe 1997, al Greek Helsinki Monitor, Macedonians
in Greece, la adresa
https://www.greekhelsinki.gr/english/reports/GHM-Reports-Greece.html.
21.
Greek Helsinki Monitor and Minority Rights Group —
Greece. The Macedonians, în
Greek
Monitor of Human and Minority Rights, Vol. 1 No. 3, December 1995, 18.
22.
Vezi raportul pe 1997, al Greek Helsinki Monitor, Macedonians
in Greece, la adresa
https://www.greekhelsinki.gr/english/reports/GHM-Reports-Greece.html.
23.
Ibid.
24.
Vezi
de exemplu manifestul partidului Curcubeul la adresa https://macedonian.se.org/
25.
Vezi
raportul pe 1997, al Greek Helsinki Monitor, Macedonians in Grece, la
adresa
https://www.greekhelsinki.gr/english/reports/GHM-Reports-Greece.html.
26.
Vezi
Denying Ethnic Identity: the Macedonians of Greece, Human Rights Watch/
Helsinki, New York, 1994; p.41.
27.
Ibid.
28.
Ibid.
29.
Ibid.
30. Vezi raportul Mişcării
Macedonene pentru Drepturile Omului din Canada la adresa
www.mhrmc.on.ca.
31. Submission
to the Australian Joint Standing Committee on Foreign Affairs, Defense
and Trade: Human Rights Sub-committee, studiu elabborat
de Aegean Macedonian Association
of Australia, iulie 1993, la adresa https://www.vmacedonia.com/teleport.html/history/hrau.html.
32.
Vezi
raportul pe 1997, al Greek Helsinki Monitor, Macedonians in Grece, la
adresa
https://www.greekhelsinki.gr/english/reports/GHM-Reports-Greece.html.
33.
Ibid.
34.
Vezi
raportul Mişcării Macedonene pentru Drepturile Omului din Canada la adresa
www.mhrmc.on.ca.
35.
Vezi 1998 International Helsinki Federation Report on
Greece, la adresa https://www.ihf-hr.org/reports/ar98/ar98gre.htm
36.
Vezi 1997 International Helsinki Federation Report on
Greece, la adresa https://hr.org/reports/ar97/ar97gre.htm
37.
Referitor la acest caz vezi raportul Mişcării Macedonene
pentru Drepturile Omului din
Canada
la adresa www.mhrmc.on.ca.
38.
Submission to the Australian Joint Standing Committee on
Foreign Affairs, Defense
and Trade: Human Rights Sub-committee, studiu
elaborat de Aegean Macedonian Association
of Australia, iulie 1993, la adresa htttp://www.vmacedonia.com/teleport.html/history/hrau.html.
39.
Ibid.
40. KIRJAZOVSKI, Risto, Macedonian National
Institutions in the Aegean Part of
Macedonia (1941-1961), Skopje: Institute of National History, 1987.
*
Zhidas DASKALOVSKI (n.1974), absolvent al Universităţii americane din Bulgaria, M.A.
al Departamentului de Studii Sud-Est Europene al Universităţii Central Europene
din Budapesta,
doctorand al Departamentului de Ştiinţe Politice al
aceleiaşi universităţi (tema Liberalism and
Multicultural
Issues), are ca principale arii de interes politica şi istoria contemporană
a
Macedoniei. A publicat mai multe studii în International Journal of Group and Minority Rights,
Oxford International Review, East European
Constitutioanal Review, Balkanologie.
Zhidas Daskalovski, The Macedonians of
Greece: a Minority Rights Case Study, studiu
publicat
în Makedonika, februarie 1999, şi preluat cu permisiunea autorului.