Untitled-1
Metamorfozarea
identităţii austriece
Katalin Szujer
„Individul
şi comunitatea – fie vorba de o aşezare, de o familie,
de o mişcare politică sau de o comunitate naţională – trebuie să-şi
proptească piciorul în vremelnicia istoriei şi să aibă şansa ca
prin valurile zbuciumate ale schimbărilor să-şi poată
defini propria esenţă şi calitate socială.”
(Ferenc
Pataki)
Introducere
În
interpretarea mea, într-o primă abordare, identitatea înseamnă
corespondenţa, identificarea cu noi înşine. Exprimă faptul că indivizii nu pot
fi
confundaţi unul cu celălalt, că sînt deosebiţi. Totodată, înseamnă apartenenţă,
limitare şi recognoscibilitate. Ea aparţine nu numai indivizilor, ci şi
grupurilor,
comunităţilor, naţiunilor, iar simbolul central al identităţii unui grup este
denumirea. Denumirea trimite, de obicei, la o anumită calitate, denumirea de
„Austria” însă nu semnifică altceva decît populaţia care trăieşte acolo, care
apare
într-un document din 996 sub denumirea de „Ostarricchi”1, iar
în secolele
ulterioare devine o entitate independentă de bavarezul „Ostland” (teritoriul
răsăritean). Din veacul al XIII-lea însă intră în istorie ca trib germanic.2
Oare
pentru austrieci în ce măsură reprezintă autoidentificarea o problemă?
Cercetările actuale demonstrează că acest lucru nu mai constituie o problemă de
vreme ce majoritatea austriecilor se autodefinesc drept austrieci, iar după
aderarea
la Uniunea Europeană3 se consideră parţial europeni. Răspunsul însă
nu a fost
întotdeauna atît de univoc, deoarece destinele Austriei şi Germaniei s-au
împletit
multă vreme. Relaţia lor a oscilat de-a lungul timpurilor între extreme
sugestiv
exprimate prin termeni ca „Grosser Bruder” (fratele mai mare) şi „
Verfreudete
Nachbar” (vecini înstrăinaţi). Finalul relaţiei lor istorice s-a caracterizat
prin faptul
că Austria a încercat să evadeze din umbra marelui vecin.
Identitatea este o noţiune relativ nouă; ea a fost introdusă
în anii cincizecişaizeci de către Erikson. Astăzi a devenit tema favorită a multor publicaţii şi
conferinţe ştiinţifice. Analiza conceptului are loc însă de cele mai multe ori
la
modul general. Tocmai din această cauză voi încerca să îi prezint prin
intermediul
unui exemplu concret caracterul complex şi contradictoriu. În prima parte a
lucrării
voi prezenta evoluţia identităţii austriece pe anevoiosul drum parcurs de la
Habsburgi pînă în zilele noastre. În cea de a doua parte voi încerca să
reliefez
unul dintre elementele cele mai interesante ale identităţii austriece, relaţia
faţă de
limba germană, întrucît „Apartenenţa la o comunitate lingvistică este un factor
determinant al formării identităţii.”4
Evoluţia „conştiinţei de
austriac”
„Începutul căii care duce la statutul de cetăţean
al lumii este marcat
de
conştiinţa propriei identităţi...O identitate sigură şi autonomă poatefi bazată
doar
pe acceptarea integrală – fără modificări şi fără tăinuiri – a istoriei naţiunii.”
(Ernst
Bruckmüller)
Bruckmüller, prin „conştiinţa de austriac” înţelege o conştiinţă
colectivă
identică cu memoria culturală, prin intermediul căreia austrecii se consideră
austrieci.5 Această conştiinţă colectivă s-a modificat dramatic de-a
lungul
vremurilor: s-a
deosebit în funcţie de situaţia socială a adepţilor (sau a criticilor)
acesteia, forţa (sau tocmai slăbiciunea) expresiei sale a variat în funcţie de
teritoriu,
instrumentariul simbolic al conştiinţei colective a fost diferit de la o epocă
la alta.
Identitatea naţională înseamnă identificare personală cu naţiunea.6
Putem vorbi
de identitate austriacă din clipa în care acest rol important este îndeplinit
de
„conştiinţa de austriac”. Să trecem în revistă îndelungatul proces care a dus
în
final la formarea identităţii naţionale austriece.
Perioada
Imperiului Habsburgic
În
perioada războaielor secolelor XVIII-XIX, părţile beligerante trebuiau
distinse într-un fel. Pe atunci „austriecii” se identificau în mod univoc drept
germani, dar tot germane erau percepute şi popoarele învecinate care, adesea,
luptau împotriva lor. Se identificau drept germani din punct de vedere
lingvistic,
dar se distingeau totuşi de germanii din Imperiul German. Demararea procesului
prin care a început separarea celor două state germane poate fi observată în
secolul
XIX. Una era ramura „germană imperială”, reprezentată prin simboluri ca Martin
Luther, dinastia Hohenzollern, Friedrich cel Mare, Bismarck etc, iar cealaltă
era
ramura „germană austriacă”, care avea drept figuri centrale pe Habsburgi, pe
prinţul
Eugen de Savoya şi pe Grillparzer. Schiller şi Goethe reprezintă cea de-a treia
expresie a identităţii naţionale, avînd mai multe planuri şi deosebindu-se
radical
de cele anterioare.
În Monarhia Austro-Ungară conştiinţa naţională
„germano-austriacă” fusese
definită de doi factori: unul derivat din dinastie, celălalt din legătura
culturallingvistică „germană”. Din conştiinţa germană lipsea recunoaşterea ramurii
austriece. Se formase deci un „Bismarckreich” (naţiunea germanilor din imperiu)
şi un „Donaumonarchie” (naţiunea germanilor austrieci). În cea din urmă se
amestecase patriotismul de stat cu conştiinţa cultural-lingvistică germană.
Figura
centrală a identităţii monarhice devenise împăratul Franz Josef. În cadrul
conştiinţei naţionale germano-austriece puteau fi sesizate deosebiri regionale şi
sociale în privinţa adeziunii faţă de germanitate. În rîndurile elitei
instruite această
adeziune a devenit relativ puternică.
Prima Republică
şi statul corporativ (1933-1938)
În
1918, odată cu destrămarea Monarhiei Austro-Ungare, a cîştigat teren adeziunea
faţă de germanitate. Explicaţia acesteia rezidă în şocul datorat destrămării
Monarhiei
cînd a fost abandonată componenta austriacă
a identităţii naţionale şi – în ciuda presiunii
Tratatului de la Versailles – a crescut simpatia faţă de Reich-ul
German.
Procesul
poate fi interpretat şi ca o abandonare a propriei identităţi de către
austrieci, o criză de identitate. El se reflectă şi în dezbaterile din jurul
denumirii ţării.
Denumirea de „Österreich” nu figura printre recomandările
politicienilor. Austria
redusă de la Monarhie la republică a devenit un stat „pe care nu l-a dorit
nimeni...”9.
În faza democratică
a Primei Republici10, politicienii au încercat să pregătească
poporul
pentru Anschluss (mai ales prin instituţiile de învăţămînt, prin
sublinierea trecutului
comun cu Germania), deoarece îşi imaginaseră viitorul împreună cu Germania.
Cu
toate acestea, în republica alpină s-a dezvoltat un nou patriotism austriac:
în 1923 a apărut o carte redactată de S.L. van Looy, care prezenta avantajele
Austriei,
frumuseţile naturii, istoria şi cultura ţării. Aceşti factori au jucat
indiscutabil şi mai
tîrziu un rol important în fundamentarea conştiinţei naţionale austriece. La
începutul
anilor ’20 şi inventatorii austrieci ajunseseră în centrul atenţiei publice. În
cea de a
doua parte a deceniului, prin intermediul unor cărţi cum ar fi „Ewiges
Österreich”
(Austria eternă,) s-a produs şi un fel de consolidare mentală.
Reducerea
Austriei la un stat mic a zdruncinat „conştiinţa de austriac”.
Puternica moştenire culturală însă a contribuit în mare măsură la refacerea
conştiinţei unei identităţi ce suferea de lipsă de încredere în sine. Un rol
important l-a jucat Festivalul de la Salsburg, care a contribuit la refacerea
imaginii de
naţiune culturală a Austriei. Rolul principal a fost asumat de muzică. 1928 a
fost
An Schubert, de exemplu. Wiener Zeitung scria în noiembrie 1928 că „...mica
noastră Austrie poate rămîne în lumea artelor o mare putere, o metropolă în
imperiul
melodiei...”13.
Oratoriile
lui Haydn (Creaţiunea,
de exemplu) simbolizau caracterul specific austriac al naţiunii. Instrumentarul acestei simbolistici se întorcea pînă
la perioada
habsburgică14: se făceau dese referiri – în primul rînd prin
intermediul
operetelor – la Monarhie, ca la „marea Austrie”. „Culturile naţionale sînt
înclinate
uneori să dea ceasul înapoi şi să se reîntoarcă în acel «timp pierdut» cînd naţiunea
era «grandioasă», şi sunt tentate, totodată, să refacă identităţile din
trecut.”15
Conştiinţa
naţională austriacă a fost formulată cel mai pregnant în perioada
statului corporatist (tocmai cînd Prima Republică putea fi considerată mai puţin
democratică), deoarece obiectivul clasei politice austriece era ca ţara să se
distanţeze
de Germania naţional-socialistă. Austria era privită şi în acea perioadă ca ţară
germană, dar în scopul legitimării sistemului fusese folosit faptul că Austria
avea o
istorie distinctă, ceea ce constituia o diferenţă faţă de perioada 1919-1932.
„Dictatura
austro-fascistă din Austria îşi propusese să creeze «o Germanie mai bună»”16.
Au
apărut publicaţii17 care propuneau ca distanţarea de Germania să se
reflecte şi în
cadrul învăţămîntului. Şi în viaţa muzicală apăruseră tot mai intens acele
motive
care întăreau conştiinţa naţională austriacă.18 Chiar înainte de Anschluss
se făceau
eforturi pentru a demonstra că Austria era „Germania mai bună”.19
Perioada imperiului hitlerist
În
martie 1938 a dispărut complet conştiinţa naţională austriacă care începuse
să se înfiripe în anii precedenţi. Austria era atunci doar de domeniul
trecutului.
Începînd din 1939 însă, se poate observa apariţia unei frustrări izvorîte din
distincţia dintre „Altreichsdeutschen”20 şi „Ostmärkern”21,
fireşte nu la nivelul
publicisticii oficiale, ci în practica socială cotidiană.
În
perioada naţional-socialismului s-au format mai multe conştiinţe naţionale
austriece:
- „Un sfert din populaţia adultă a Austriei
devenise membră a partidului
naţional-socialist şi mulţi au crezut în «visul german» pînă în momentul cînd a
devenit evident că acest vis duce în mod inevitabil la catastrofă.”22
- Şi în cadrul partidului putea fi sesizată
antipatia „austro-germanilor” faţă
de germanii din Reich, lucru dovedit atît de unele rapoarte ale ofiţerilor SS,
cît şi
de numeroase memorii.23 Ei îşi puneau întrebarea dacă chiar doreau
acele războaie
sîngeroase împotriva altor popoare, iar în rîndurile celor care şi-au dat seama
că
nu asta doriseră, a crescut nu numai decepţia, ci şi conştiinţa identităţii
austriece.
- Şi exista un segment important şi al
acelora care respingeau naţionalsocialismul, Anschluss-ul, „germanitatea”, „Führer-ul”, partidul, războiul,
intruşii
germani neaveniţi. Deşi „tendinţele austrofile” nu erau radicale, atinseseră
nivelul
de importanţă care să le facă să fie urmărite cu atenţie de nazişti. Manifestaţii
sentimentale mai puternice au avut loc cu ocazia meciurilor de fotbal din anii
’40’41, sau cu ocazia spectacolului piesei lui Grillparzer de la Burgtheater din
1940,
cînd la jurămîntul regelui Rudolf („...să dăinuie justiţia şi dreptatea pe
întregul
spaţiu german...”) publicul a răbufnit în ovaţii.24
Aceste deosebiri naţionale ascunse s-au păstrat, în ciuda
rezultatului de 99,9%
a referendumului din 10 aprilie 1938. De fapt, nu se pot determina adevăratele
cauze ale acestora: forma de atunci a conflictului austro-german izvorît din
secolul
XIX, conştientizarea de către naţional-socialiştii austrieci că nu ei sînt
beneficiarii
schimbării de regim din 1938 sau o frustrare colectivă.
O
nouă dimensiune a conştiinţei naţionale austriece latente a constituit-o uriaşa
popularitate a filmului austriac din anii ’40. În cuvintele regizorului Willi
Frost:
„Patria mea a fost ocupată de naţional-socialişti, aşa că munca mea constituia
un fel
de protest tăcut în conştiinţa publică. Pare grotesc, dar în realitate filmele
mele
austriece s-au impus tocmai atunci cînd Austria a încetat să mai existe.”25
Aparent,
faptul că filmele austriece se bucurau de o astfel de popularitate în
această perioadă era contrazis de votul aproape unanim al austriecilor cu cîţiva
ani mai de vreme pentru Anschluss. Nu putem susţine că identitatea
austriacă a
fost creată de aceste filme, dar prin faptul că au ajuns la mase largi
populare, au
jucat în mod cert un rol de diseminare a identităţii.
Cînd,
la un an şi jumătate de la Anschluss, Hitler a atacat Polonia,
austriecii şi-au
dat seama că promisiunea conform căreia îi aşteaptă pacea şi un viitor luminos
fusese
deşartă. „Această decepţie, respectiv tutela Berlinului în Austria, a condus la
întărirea
conştiinţei identităţii austriece. După război se putea auzi adesea că
identitatea austriacă
s-a născut pe aleile lagărelor de concentrare.”26 În lagărele de
concentrare reprezentanţii
diferitelor partide ajunseseră într-adevăr
în aceleaşi barăci. Puteau deci nădăjdui împreună
că, dacă regimul nazist va lua sfîrşit, va exista din nou o Austrie
independentă.
Mitul
(sacrificiului) „Opfer”
Faptul
determinant al identităţii Celei de a Doua Republici de după războiul
mondial l-a constituit constatarea capitolului corespunzător al Declaraţiei de
la
Moscova din 1943 prin care se sublinia că poporul austriac a fost prima victimă
a
Germaniei naziste.27 Aceasta a exercitat pînă în zilele noastre o
influenţă puternică
asupra evoluţiei identităţii austriece.
Crearea mitului
„Opfer”
Obiectivul
principal al clasei politice din Austria după 1945 nu era explicarea
naţional-socialismului, ca parte a memoriei naţionale austriece, ci împăcarea
taberelor politice opuse care, începînd cu anii ’20, se confruntaseră nu numai
politic, dar, după dizolvarea parlamentului, prin intermediul unor organizaţii
paramilitare, chiar şi printr-un sîngeros război civil.
Istoria
Austriei, şirul evenimentelor a fost determinat în bună măsură de factori
externi. După 1945 nu era deloc clar dacă Aliaţii vor pune bazele reconstrucţiei
politice a ţării pe clauza „Opfer” (a victimei) conform Declaraţiei de
la Moscova
din 1943 sau pe clauza „Mitverantwortung” (a tragerii la răspundere).28
Fusese clar încă de pe vremea guvernului provizoriu al lui
Renner că elita
politică din SPÖ (Partidul Socialist din Austria), ÖVP (Partidul Popular din
Austria) şi KPÖ (Partidul Comunist din Austria) vor opta pentru „doctrina
victimei”.29
Atît Războiul Rece cît şi starea catastrofală a economiei au contribuit
la atenuarea
transformării diferenţelor doctrinare „victimă/făptaş” într-un „mainstream” social. Un rol important a fost jucat în acest sens în primii ani de după război
de
media, de elita juridică şi politică.
Cea
de-a Doua Republică se bazează, de fapt, nu atît pe consensul fondator al
democraţilor antifascişti, cît mai ales pe mitul „Opfer”, pe trecerea
sub tăcere a
trecutului nazist şi respingerea responsabilităţii. „Mitul victimei” a fost
inclus dealtfel în mod oficial şi în Declaraţia de Independenţă din 27 aprilie 1945. Cu
ajutorul
acestui mit a fost posibilă împiedicarea identificării cu istoria catastrofală
a Germaniei.
Austria fusese victima nazismului, austriecii slujind în armatele lui Hitler
pentru că
nu avuseseră de ales. Potrivit acestei idei, peste 600.000 de cetăţeni
austrieci au intrat
în partidul nazist numai din considerente oportuniste, iar în 1938 au sărbătorit
Anschluss-ul în Heldenplatz, pentru că nu puteau face altfel. Construcţia
identitară
austriacă care a determinat în mod hotărîtor viziunea istorică a austriecilor
începe să
se contureze în mod clar începînd cu anii ’50, fiind influenţată de condiţiile
războiului
rece în care anticomunismul avea prioritate faţă de prelucrarea politică a
trecutului.
Trecerea sub tăcere
nu a avut la început un caracter general. După 1945 s-au
desfăşurat sub controlul Puterilor Aliate o serie de procese antinaziste ce au
dus
la condamnări mai mult sau mai puţin grave, care au fost executate. Membrii
partidului nazist îşi pierduseră pentru mai mulţi ani dreptul de vot. După
declanşarea Războiului Rece însă aceste măsuri au fost sistate. Mormintele au
fost acoperite de pămînt, iar consensul în tăinuirea trecutului a fost garantat
prin
susţinerea democraţiei reprezentative. Astfel a fost împiedicată apariţia
ulterioară
a unor elucidări concluzive şi a fost definită conştiinţa istorică austriacă.
Cîteva observaţii
critice
Puterile
Aliate au găsit forţe democratice nesemnificative în momentul intrării
în Austria, în acelaşi timp au întîmpinat doar o rezistenţă sporadică, ceea ce
este
adus drept argument de partea austriacă în demonstrarea existenţei identităţii
austriece deja în acel moment. Această identitate însă se bazează pe o eroare:
1. Între realitatea istorică (tabăra
surprinzător de mare a celor care au ovaţionat
Anschluss-ul, înflorirea antisemitismului în Austria) şi mitul „Opfer”,
care servise
drept fundament al identităţii austriece, există o contradicţie majoră.
2. Conferinţa miniştrilor de externe de la
Moscova, prin declararea statutului
de „victimă”, nu urmărise rezolvarea situaţiei postbelice a Austriei, ci a
servit
doar ca instrument propagandistic. Speraseră ca în acest fel rezistenţa
austriacă
să devină mai eficientă.31
3.Obiectivul guvernului austriac de a evita introducerea
responsabilităţii
Austriei pentru faptele naziste în Tratatul de pace fusese obţinut prin
afirmarea
faptului că, la fel ca toate populaţiile ocupate militar, şi austriecii au fost
nevoiţi
să se supună forţei militare (la război „au participat austriecii, nu Austria”32).
4.Cînd
în 1953 Conferinţa Revendicărilor Evreilor a pretins reparaţii de la
Austria (ca şi de la Germania mai devreme), austriecii au ales iar calea mai uşoară,
respingînd aceste revendicări în numele rolului de victime.
5. Actorii politici au reuşit să joace cu
succes rolul de victimă pînă în 1986,
instituţiile internaţionale fiind ocupate cu teritoriile germane unde încercau
să
prelucreze trecutul nazist. Acest lucru ar fi trebuit să se întîmple şi în
Austria.
6. Brigitte Hamann, în cartea sa „Viena lui
Hitler”33, cercetînd lumea publicaţiilor
vieneze, a ajuns la teoria că rădăcinile naţionalismului rasist german se
întind pînă la
Monarhia Austro-Ungară. Din ordin imperial scrierile naţionaliste şi antisemite
germane fuseseră interzise din motive politice, asemenea literaturii cehe şi
italiene de
orientare naţională, deoarece acestea ar fi atentat la bazele construcţiei
tradiţionale
ale Monarhiei. Această interdicţie contrazicea de fapt modelul statului multinaţional
habsburgic în care diferitele etnii şi popoare ar fi convieţuit în pace. În
locul acestuia
putem vorbi mai de grabă de forma dezvoltată a unui model supranaţional
coercitiv,
care s-a destrămat în urma primului război mondial. Ceea ce a rămas în urma
acestei
destrămări a fost o ţară mică de limbă germană, înarmată doar cu încrederea în
propriile
forţe. Moştenise doar cenuşa identităţii istorice a Monarhiei Austro-Ungare,
care în
loc de bază politică reală avea doar forţă culturală. Trebuie să facem însă
distincţie
între această identitate istorică şi austriecii care peste tot în lume erau
reprezentanţi
de seamă ai identităţii austriece în exil.
7.Trebuie
să amintim în acest punct şi originea austriacă a lui Hitler. Puterea
politică a fost obţinută de la germani, despre care poporul austriac nu mai
vroia
să audă după 1945.
8.Fapt
este că structurile de stat austriece fuseseră anulate de către naţionalsocialişti, fiind astfel anulată independenţa statului austriac. Totodată este
îndeobşte cunoscut faptul că majoritatea populaţiei se considerase ca făcînd
parte
din Cel de-al Treilea Reich, iar austriecii au participat la acţiunile
militare.
9.Social-democraţii
fuseseră încă de partea unităţii germane în perioada
premergătoare Anschluss-ului, inclusiv Karl Renner, primul cancelar al
Celei
de-a Doua Republici.
În
deceniile care au urmat războiului, politica „căii separate” a Austriei a fost
apreciată destul de negativ în Germania: bazîndu-se pe teoria „trei state, două
naţiuni,
un singur popor”34, după unele opinii germane, în 1945 Austria,
repudiind istoria
„comună” cu Germania, fugind de responsabilitate, prezentîndu-se drept
teritoriu
ocupat de Germania, s-a sustras consecinţelor negative ale perioadei 1938-1945,
Germania fiind astfel singura care a fost condamnată pentru faptele naziştilor.
Altfel spus,
Austria abandonase poporul german. Exista suspiciunea că Austria s-a cramponat
de teoria statului independent tocmai din asemenea motive oportuniste. Cea de-a
Doua
Republică se bazează astfel pe o minciună istorică, pe teza conform căreia ea
este
prima victimă a agresiunii hitleriste. Tratatul de stat şi neutralitatea au
simbolizat
separarea Austriei de calea germană, lucru ce nu a fost înţeles niciodată de
partea
germană, fiind primit cu suspiciune şi invidie. Astfel Adenauer a încercat să
împiedice,
respectiv să tergiverseze încheierea tratatului de pace, iar politica germană,
recunoaşterea neutralităţii.
Totuşi, nu numai victimă?
În
memoria Celei de-a Doua Republici, anul 1945 semnificase pînă în anii
’80 „ora zero”35, respingînd astfel orice acuzaţie de complicitate
cu nazismul. La
elaborarea mitului „Opfer” lucraseră simultan personalităţi atît de
diferite ca Otto
de Habsburg sau comunistul Ernst Fischer36. Otto de Habsburg considerase
drept
o inepţie acuzaţia de crimă de război împotriva Austriei, iar Ernst Fischer, ca
emigrant sovietic, se străduia să definească conceptul de naţiune austriacă.
Încercarea Austriei de a se eschiva de responsabilitatea catastrofei produse de
naţiunea germană s-a dovedit a fi fost deşartă. Acest lucru este subliniat de
reacţia
internaţională vehementă în cazul Waldheim37, respectiv reacţiile la
succesele electorale ale lui
Jörg Haider.
Expoziţia
din 1984 referitoare la războiul civil din 1934 a marcat în mod simbolic
marginalizarea priorităţii războiului rece în politica austriacă. În schimb, au
revenit în
prim plan tot mai intens acele „pete negre” ale memoriei colective care, în
memoria
individuală, fuseseră prezente tot timpul. Un rol important a jucat în acest
sens şi
noua orientare a gîndirii internaţionale. Înfiinţarea Muzeului Memorial al
Holocaustului
de la sfîrşitul anilor ’70 a constituit semnalul schimbării poziţiei americane,
în urma
căruia ororile naţional-socialismului au ajuns în centrul atenţiei publice.
Acest lucru
a influenţat şi viaţa politică austriacă. În 1945 înseşi Statele Unite priviseră
Austria ca
pe o victimă, rol care în anii ’80 s-a modificat semnificativ.
Cazul
Waldheim a constituit prima ocazie cu care Austria a fost nevoită să se
confrunte cu partea întunecată a propriului său trecut. Waldheim a declarat că
nu
a făcut altceva în timpul războiului decît ceea ce făcuseră şi sutele de mii de
austrieci: îşi îndeplinise datoriile militare.38 Această mărturie a
zguduit valabilitatea
concepţiei istorice tradiţionale din Austria. Efectul său a fost deosebit de
puternic
în două domenii: în istoriografie – unde se poate vorbi în urma acesteia de o
schimbare de paradigmă –, şi în discursul politic public (în care a apărut o
anume
sensibilitate faţă de evenimentele din perioada nazistă).
Societatea
austriacă reacţionează tot mai puternic la procese internaţionale
cum ar fi creşterea interesului global pentru memoria trecutului. Acest lucru
nu
înseamnă că odată cu apariţia ideii de „political correctness”39
s-ar fi schimbat şi memoria
istoriei naţionale, mai ales că cea care reacţionează în acest domeniu
este în primul rînd elita politică, nu o dată din considerente pur oportuniste
de a
preîntîmpina eventualele dezavantaje economice sau politice.
Scenariul
memoriei colective nu este scris în definitiv de politică şi nu este
predat în şcoli, ci este modelat de familie şi de mediul personal. Perioada de
informare/popularizare – în domeniul antisemitismului şi a naţional-socialismului
– a anilor ’70-’80 însă a avut un efect funcţional pozitiv şi prin trezirea din
hibernare a istoriografiei.
Astăzi
mulţi consideră şi în Austria că Cea de-a Doua Republică este clădită
pe fals şi minciună. În opinia lor, cei responsabili au indus în eroare timp de
decenii propria populaţie şi lumea externă susţinînd că Austria a fost victimă
a
regimului nazist, nefăcîndu-se nici o încercare de reconsiderare a trecutului.
Reprezentanţii de seamă ai acestei teorii sunt Josef Haslinger şi Robert Menasse.
Opinii similare vom putea găsi şi la alţi jurnalişti, publicişti, politologi,
istorici
care şi-au asumat un rol imens în procesul de popularizare: Hermann Langbein,
Anton Pelinka, Nadine Hauer, Elfriede Jelinek, Gerhard Botz şi mulţi alţii.40
Şi
în opinia lui Anton Pelinka41, identitatea austriacă s-a format sub
imperiul
evadării de responsabilitatea germană, căci Austriei îi convenise să nu fie
germană.
În 1989, aflată în faţă reunificării germane, s-a confruntat cu o nouă
încercare.
Declaraţia lui
Haider, prin care naţiunea austriacă fusese numită „monstru ideologic”, a
tulburat profund spiritele. S-a conturat opinia conform căreia Austria ar
fi fost dominată de oportunism, metode balcanice, fugă de muncă şi anarhie.
Aceste
manifestări negative nu au atras însă nişte schimbări pozitive, nu au atras
idei
contrare lor. O caracteristică a Austriei a rămas dispreţul de sine, ceea ce a
dus la
supraevaluarea vieţii din Germania. Acolo e mai bună presa, cultura dezbaterii,
viaţa politică este mai curată şi mai deschisă, oamenii sunt mai harnici, iar
cei
care se ocupă de confruntarea cu trecutul, fac o treabă mai substanţială.
Discuţiile
legate de naţional-socialism din ultimii ani au luat o întorsătură
interesantă: nu mai domină „mainstream”-ul conform căruia societatea
austriacă a
căzut victimă Germaniei naziste, ci accentul s-a mutat pe caracterul de stat
mic al
Austriei deoarece, pe măsură ce identitatea austriacă a atins un nivel mai
dezvoltat,
a devenit tot mai inutilă referirea la doctrinele de după cel de-al doilea război
mondial.
Pentru
prima oară Kurt Waldheim s-a pronunţat asupra rolului adevărat al
Austriei în cel de-al doilea război mondial în martie 1988, cu ocazia celei
de-a
cincizecea aniversări a Anschluss-ului.42 Cu această
ocazie a cerut iertare pentru
ororile comise de naziştii austrieci şi a recunoscut vinovăţia Austriei. La 8
iulie
1991, cancelarul federal Vranitzky a declarat în Israel, de asemenea,
responsabilitatea parţială a Austriei (ca stat) şi a poporului austriac pentru
durerile
incomensurabile provocate unor oameni.43 Acestea au fost urmate de
declaraţii
politice similare în anii ’90. În 1993 circa 81%44 din populaţia
austriacă a fost de acord
cu aceste discursuri demascatoare, cu faptul de a-şi cere iertare. În 1995 a
fost înfiinţată Fundaţia Victimelor Nazismului din Republica Austria. În 1998 a
luat fiinţă o comisie de istorici pentru studierea aprofundată a trecutului. La
începutul noului mileniu au fost ridicate numeroase monumente în memoria
victimelor nazismului. La alegerile din octombrie 1999 au ieşit victorioşi ÖVP şi
FPÖ. FPÖ reprezintă o forţă politică care se opune orientărilor născute din
dezbaterile istoriografice demarate în anii ’80 (adică recunoaşterii şi prelucrării
faptului că mulţi austrieci au comis fapte reprobabile în cel de-al doilea război
mondial). Acest partid transformat în 1956 din VdU (Verein der Unabhängigen)
într-un FPÖ „naţional-liberal”, mai apoi radical populist, nu mai
reprezenta deja
linia Germaniei Mari, pe aceasta o depăşise. La începutul noului mileniu a
putut
face ceea ce nici un alt partid austriac nu şi-ar fi putut permite: să
ridiculizeze
identitatea de după 1945.
Conştiinţa austriacă după 1945
Cu
mitul „Opfer” începuse intreprinderea al cărei obiectiv era construcţia
identităţii austriece prin mijloace nu atît clarificatoare, cît mai ales
selective şi
creatoare de confuzii. „Este legitimă citarea lui Ernest Renan, după care în
formarea
identităţilor naţionale un rol important poate fi jucat nu numai de memoria
colectivă, ci şi de
«amnezia colectivă»”.45
Conştiinţa
identitară austriacă de după 1945 nu a constituit doar un prilej de
a beneficia de şansa oferită de puterile aliate învingătoare, chiar dacă s-a
întîmplat
adesea ca cineva care în 1938 s-a considerat german să-şi schimbe brusc
„profilul”.
Puteau să revină acei care fuseseră pensionaţi de naţional-socialişti. Crearea
încrederii în existenţa unui stat comun, în care rolul vechii conştiinţe naţionale
„austriaco-germane” era doar parţial, devenise o sarcină a Republicii.46
Transformarea
Austriei în „patrie” a fost înlesnită de faptul că – cu excepţia
imnului – au fost preluate multe din simbolurile Primei Republici47;
cu toate acestea,
au planat încă multă vreme îndoieli asupra identităţii naţionale austriece. Din
rîndul
partidelor ÖVP şi KPÖ s-a sprijinit ideea identităţii separate, socialiştii
(SPÖ) rămînînd
mai sceptici. Ernst Fischer (KPÖ), în anii de după 1945, a reprezentat cel mai
înverşunat
cauza Austriei, opunîndu-i-se socialistului Erwin Scharffal48 (SPÖ).
„Dacă
subliniem din nou şi din nou că nu suntem un al doilea stat german...nu
am fost niciodată şi nici nu dorim să fim vreodată, nu suntem altceva decît
austrieci
şi asta dorim din toată inima, cu pasiune...atunci acest lucru nu poate fi o
invenţie...” – citează Bruckmüller din discursul cancelarului Leopold Figl din
decembrie 1945.49
Cei
care subliniaseră existenţa Austriei independente puteau recurge la
simbolistica ideii aşa-zisei Austrii „Ständestaat“50. Redactorii
revistei „Österreichische
Monatshefte”51 îşi exprimaseră încă din 1945 opinia că Austria este
independentă.
Dincolo
de aceasta, Ernst Josef Görlich (ÖVP) explicase fundamentarea independenţei
pe simplul fapt că, dacă în conştiinţa populaţiei se formează o nevoie, o voinţă
de
independenţă, acest lucru este suficient pentru a o obţine.52
Sărbătorile
naţionale se leagă de obicei de comemorarea părinţilor întemeietori
ai naţiunii, de revoluţii sau războaie victorioase. Istoria Austriei însă nu
abundă în
astfel de evenimente memorabile, cu atît mai puţin în cele care ar putea avea o
semnificaţie colectivă valabilă pentru întreaga ţară. Celei de-a Doua Republici
îi
venise ca o mănuşă faptul că tocmai la 1 noiembrie 1946 se împliniseră 950 de
ani
de la emiterea primului document istoric (şi totodată a celui mai vechi
document
scris) prin care Otto al III-lea donase provincia „Ostarrichi” (Österreich
– Austria)
lui Friesing zu Neuhofen.53 Această dată devenise atunci prima sărbătoare
naţională
austriacă instituită în mod conştient. În discursul său din 26 octombrie 1946
cancelarul Renner sublinia că austriecii posedă o individualitate diferită faţă
de
alţii şi declarase Austria drept stat separat. El amintea printre altele că, în
pofida
limbii comune, şi elveţienii sunt capabili să se declare drept o naţiune
separată de
Germania, astfel că nici pentru Austria nu poate fi un impediment acest lucru.54
Austria îşi găsise în sfîrşit actul întemeietor materializat în
documentul „Ostarrichi”.
Festivităţile
din 1946 semnalaseră despărţirea de fantasmagoriile Germaniei
Mari. Întrucît prezentul funcţionează în istorie ca memorie a unei entităţi
sociale
(familie, ţară, stat, naţiune...), găsirea simbolurilor definitorii din istoria
austriacă
devenise o nouă sarcină. Portofoliul cultural şi educaţional fusese obţinut în
1945
de KPÖ. Acest partid, împreună cu ÖVP, sprijinise construcţia identitară a
austriecilor, iar prin intermediul puterii exercitate în cadrul acestor
portofolii
şi-au putut afirma obiectivul. În cadrul acestui proces, evocarea frumuseţilor
peisajului austriac s-a dovedit a fi fost un factor excepţional, ocazia nefiind
omisă
în construcţia identitară nici în timpul Primei Republici. Iată, de exemplu,
titlul
unei cărţi ilustrate: „Austria ca tezaur”55. Încercările în
elaborarea noii identităţi
austriece au fost multiple, nefiind ignorate nici resursele mai vechi. După cel
de-al doilea război mondial muzica a căpătat din nou un rol special în
consolidarea
„conştiinţei de austriac”. Pentru clasa politică turneele din străinătate ale
Operei
de Stat din Viena sau ale Filarmonicii Vieneze, păstrarea tradiţiei balurilor
Operei
sau ale Filarmonicii au constituit un bun prilej de propagandă.56
Industria
cinematografică şi-a adus contribuţia prin realizarea filmelor dedicate lui
Mozart.57
Pe
lîngă muzică, cinematografia şi peisajul austriac ca mijloace de formare a
identităţii, la sfîrşitul anilor ’40 – începutul anilor ’50 sportul s-a bucurat
de o
enormă popularitate, devenind expresia vivacităţii şi a succeselor naţiunii. Drept
rezultat s-a format sentimentul apartenenţei comune, creîndu-se acele prilejuri
speciale la care cetăţenii tinerei republici puteau să se raporteze cu mîndrie,
avînd
avantajul că naşterea lor nu se datorează unor decizii venite de sus, ci unui
sentiment răspîndit şi dezvoltat în sînul maselor largi. 58
Rolul principal a fost jucat mai ales de fotbal, box,
ciclism, iar mai tîrziu de
schi. Rolul jucat de presă în popularizarea acestuia a fost de asemenea important.
Fotbalul însă nu şi-a îndeplinit funcţia sperată fiind identificat mai ales cu
Viena
şi împrejurimile sale, nefiind capabil să desăvîrşească funcţia unificatoare a
identităţii austriece. Manifestările sportive ascundeau totuşi posibilităţi
importante,
oferind acele ocazii rare în care populaţia se putea întîlni cu alte popoare, îşi
putea exprima deosebirea faţă de acestea, modelîndu-şi astfel propria imagine,
propria identitate. Era singurul domeniu neproblematic (nefiind interpretat ca
o
manifestare negativă a naţionalismului) în care îşi putea exprima sentimentele
naţionale. În timp ce în Prima Republică sportul constituise o expresie a
germanităţii, în Cea de-a Doua Republică el a contribuit mai degrabă la întărirea
identităţii austriece separate deoarece:
1. A contribuit la conştientizarea
frontierelor teritoriului istoric al naţiunii, la
configurarea patriei.
2. A creat ocazii, ulterior reproductibile
în memorie, care prin repetiţie putea
deveni chiar legende.
3. Sportul de masă înseamnă totodată cultură
de masă.
4. Conţine pentru fiecare participant nişte
reguli: reguli de joc şi reguli de
comportament care trebuie respectate.
5. Sportul are şi caracteristici economice.
Dincolo
de popularitatea sportului, nu a lipsit nici utilizarea instrumentelor
creatoare de identitate venite de sus. Austriecii vroiau să se rupă pe toate
planurile
cu germanitatea. Una dintre măsurile cele mai importante în acest sens a fost
delimitarea dintre limba austriacă şi cea germană. În acest scop a apărut la
începutul
anilor ’50 Dicţionarul austriac, devenit obligatoriu în toate şcolile
printr-o hotărîre
ministerială59, în loc de Regulile ortografiei şi vocabularul
limbii germane.
Dicţionarul cuprindea termeni din domeniul vieţii cotidiene cum ar fi
gospodăria,
industria, economia, tehnica, sportul, tradiţiile şi activităţile rurale. Legea
avea şi
o dimensiune anecdotică, răspîndindu-se pentru o vreme şi termenul de
„Sprachpolizei” (poliţie lingvistică). „Reforma lingvistică” fusese începută cu
modificarea ortografiei şi ortoepiei. La întrebarea privind noţiunea de „stat
naţional”, dicţionarul răspundea astfel: „un stat în care locuieşte în general
o
singură naţiune (popor)”60. Un popor austriac „unitar” deci, care pe
de o parte nu
dorea să existe nici o paralelă între propriul său trecut şi trecutul naţional-socialist, pe de altă parte respingea orice perspectivă multiculturală.
„Eforturile
lor de delimitare faţă de germani a dus la excese de-a dreptul
ridicole, cum ar fi de exemplu înlocuirea termenului «german» din sintagma «oră
de limba germană» cu denumirea de «limba de predare» (Unterrichtssprache).”61
Obiceiurile
şi tradiţiile, viaţa la ţară, muzica de fanfară şi portul popular, iată
pietrele de construcţie cele mai populare ale identităţii austriece. Moştenirea culturală
nu trebuia modificată prea mult, dar a trebuit să fie îndepărtate mari
cantităţi de materiale de propagandă naţional-socialiste din biblioteci după
1945.
„Stafia
germană” fusese îndepărtată, însă elementele populare, xenofobe,
rasiste şi antisemite îşi puteau continua activitatea din umbră. Un Haider nu a
fost
nevoit să depună eforturi deosebite pentru ca, rupînd cu ideea comunităţii
culturale
germane (din perspectiva căreia denumise identitatea austriacă drept monstruoasă),
să devină reprezentantul acceptat al orientării ideologice a partidului naţional
austriac. A apelat, nu fără succes, la acea ideologie moştenită, care a
transformat
sentimentele naţionale austriece în forţă politică activă în care dominau
ignoranţa,
xenofobia, declararea lui „Abia acum începe cu adevărat...”, unde istoria
refulată
obţine brusc o brutală şi apăsătoare actualitate în argumentaţie.
Eforturile
depuse pentru consolidarea identităţii austriece, roţile dinţate ale
mecanismului obnubilării începuseră să scîrţîie începînd cu anii ’80. Nenumăratele
dezvăluiri prin cărţi, publicaţii, filme documentare despre Cel de-al Treilea
Reich
au ajutat poporul austriac să afle ceea ce îi fusese tăinuit. El a putut vedea
că
marea majoritate a austriecilor s-a integrat organic în acest sistem, că în
realitate
a opus o prea puţină rezistenţă. Este adevărat că lansarea modelului statului
inocent
fusese susţinut şi de către Aliaţi.
Adevărul
istoric, ieşit relativ recent la iveală, a aruncat lumină şi asupra
instrumentelor de refulare şi inducere în eroare care au provocat o consternare
asemănătoare cu cea a adevărului istoric, întrucît majoritatea austriecilor
puteau
trece în catastif nu numai cunoştinţe victime, ci şi făptaşi. Acest lucru s-a
putut
întîmpla şi datorită faptului că pe americani nu prea i-a interesat trecutul
nazist ai
oamenilor în perioada războiului rece.
Renaşterea ideii naţionale
germane
După
ce în 1945 ideea naţional-socialismului îşi pierduse credibilitatea, era
greu de prevăzut ca ea să poată să renască în curînd. Cu toate acestea ea a
supravieţuit şi după război datorită tinerilor bacalaureaţi şi licenţiaţi.
Receptivitatea
tocmai a acestei categorii faţă de ideologia nazistă se explică prin faptul că
dimensiunea germană (ideea apartenenţei la poporul german, la naţiunea germană,
a solidarităţii vorbitorilor de limbă germană) era cea care le asigurase
posibilitatea
continuării studiilor. Tinerii care suferiseră din fragedă tinereţe înrîurirea
educaţiei
„Hitlerjugend” priveau din cu totul alt unghi problema solidarităţii popoarelor,
fuseseră pătrunşi atît de adînc de ideologia nazistă, încît la mai multe
decenii
după revenirea lor în Austria foloseau încă jargonul militar. Diferenţa gravă
de
opinie în dezbaterea publică privind problema naţională dintre cei cu trecut
nazist
şi cei cu gîndire politică alternativă din Cea de a Doua Republică devenise un
factor de influenţă determinant. Prima dintre tabere considerase că sancţiunile
suferite pentru faptele naziste erau nemeritat de aspre, dar trăiau în acelaşi
timp şi conştiinţa
înfrîngerii şi grozăviilor taberelor de prizonieri. Acest sentiment negativ
a dus în 1948 la redeşteptarea conştiinţei naţionale germane în Austria, ceea
ce nu
a fost greu atîta timp cît în mintea majorităţii austriecilor trăia încă conştiinţa
„germano-austriacă” sau chiar cea radical „germană”. Această „a treia tabără” a
ajuns în 1949 să se transforme în partid. VdU (Verband der Unabhängigen),
constituit din forţe eterogene, s-a transformat în 1956 în FPÖ (Freiheitliche
Partei
Österreich), de orientare clară naţional-germană.
Jocul tactic al
partidelor în legătură cu problema naţională
Şi
la alegerile din 1949 problema „german” contra „austriac” jucase un rol important. Jocul tactic al ÖVP consta în schimbarea discursului „naţionalist” din
194546 cu cel „patriotic” (pentru a putea cîştiga o tabără mai largă), putînd fi
integraţi
astfel şi reprezentanţii orientărilor naţionale germane. Sloganul lor era: „În
calitate de
vorbitori ai limbii germane adorăm înainte de toate Austria”62. Mai
tîrziu, sensul
naţionalismului s-a schimbat: termenul semnifica naţionalismul german, nu cel
austriac,
ideea de austriac fiind legată strîns de termenul de patriotism. Multă lume
privise însă
cu scepticism conceptul de naţiune austriacă independentă.
Dealtfel
şi în cadrul SPÖ dominaseră cei care contestaseră conceptul de naţiune
austriacă. Abia după 1956 orientarea s-a modificat în sens pozitiv. Socialiştii
elaboraseră teza conform căreia această conştiinţă de austriac, acceptabilă şi
pentru
ei, să nu mai conţină elemente vechi, ci să fie determinată în mod exclusiv de
factori
bazaţi pe principii republicane de după 1918. Această poziţie reprezenta,
împreună
cu FPÖ (de altfel de orientare germană), negarea moştenirii habsburgice.63
Adoptarea Tratatului de stat şi a
legii neutralităţii
Unitatea politică a Austriei a fost fundamentată pe lupta
pentru Tratatul de
stat: concepţia austriecilor referitoare la existenţa independentă din toate
punctele
de vedere a naţiunii austriece a început să prindă contur după 1955. Acest
eveniment de revigorare identitară, obţinut printr-o muncă colectivă asiduă
fusese
completată de simbolul neutralităţii eterne (26 octombrie 1955), care se
dovedise
un element creator de identitate mult mai puternic decît cele anterioare.
Majoritatea
populaţiei austriece, deşi a respins neutralitatea în 1955, s-a lăsat în cele
din urmă
convinsă, aceasta fiind calea de a scăpa Austria de sub controlul aliaţilor.64
Iar
mai tîrziu, în mod paradoxal, tocmai această populaţie s-a cramponat – în mod
inutil deja odată cu sfîrşitul războiului rece –, de această neutralitate.
„Ziua
Drapelului” (sărbătorită iniţial în 25 octombrie, aniversată mai tîrziu
în şcoli la 26 octombrie) semnifica de fapt independenţa şi suveranitatea
deplină
a Austriei. Din 1967 ziua de 26 octombrie a fost declarată oficial sărbătoare
naţională a Austriei. Începînd cu anii ’70 neutralitatea a devenit tot mai mult
un
factor modelator al conştiinţei colective.
Tendinţele naţionale germane în Austria
şi respingerea acestora
Tendinţele naţionale germane prezente încă din 1948 au
devenit active
începînd cu 1955 – din momentul în care nu mai exista temerea faţă de controlul
riguros al Aliaţilor. Festivităţile Schiller din 1959 demonstrează în mod indiscutabil
revigorarea asociaţiilor naţional-socialiste. Organizaţii, cum ar fi „Institut
für
Österreichskunde”65 au încercat să le stea în cale.
Reprezentanţii
liniei naţionale germane organizaseră pentru 9 aprilie 1964
demonstraţia îndreptată împotriva unor reglementări ce fuseseră pregătite
pentru
izolarea lor. Au avut loc şi contrademonstraţii. Dezbaterea legată de conceptul
de
naţiune austriacă a cîştigat notorietate publică tocmai în această perioadă. Cu
toate acestea, începînd cu anii ’60 – cu excepţia unor declaraţii deloc
fericite ale
FPÖ – s-au ridicat tot mai puţine semne de întrebare referitoare la existenţa
separată, independentă de Germania a Austriei.
Consolidarea
identităţii austriece şi metamorfozele sale interne
Analizele
cercetărilor sociologice empirice din perioada 1956-1993:
Institutul
Fessel a iniţiat în 1956 prima cercetare importantă referitoare la
problema identităţii austriece. Întrebarea adresată publicului suna astfel: „În
ce
măsură consideraţi că aparţinem poporului german, respectiv că sîntem un popor
austriac independent?”66
Fig.1. „În ce măsură credeţi că
sîntem un popor austriac independent?”
Analizele
arată că femeile consideră în proporţie mai mare decît bărbaţii (54%
: 46%) că existenţa poporului austriac nu poate fi pusă sub semnul întrebării.
Sînt
interesante şi rezultatele cercetărilor Institutului Gallup cu zece ani mai
tîrziu, în 1966.67 Analiza compară diferitele interpretări ale
identităţii naţionale
austriece din unghiul de vedere al opiniilor de partid.
Tabelul 1. Expresia preferinţelor de partid în privinţa
situaţiei identităţii
austriece în 1966 (în %, unde nu atinge 100% acolo restul s-a abţinut)
Categorii
|
Independenţi
|
ÖVP
|
SPÖ
|
FPÖ
|
Total
|
Austria este o naţiune
complet independentă
|
30
|
44
|
16
|
36
|
35
|
Austria este o naţiune
independentă
|
|
|
|
|
|
chiar dacă aparţine spaţiului
lingvistic şi sferei culturale germane
|
31
|
30
|
21
|
38
|
29
|
Cu toate că Austria
este stat independent aparţine naţiunii germane
|
12
|
6
|
30
|
7
|
11
|
Cu toate că Austria
este o naţiune politică face parte din naţiunea germană
|
10
|
8
|
23
|
7
|
9
|
Deşi austriecii aparţin
spaţiului lingvistic şi comunităţ ii culturale germane
|
|
|
|
|
|
începe să se trezească
în ei sentimentul naţional
|
13
|
7
|
6
|
6
|
8
|
Conştiinţa
naţională austriacă a fost determinată în mod hotărîtor nu numai
de preferinţele de partid, ci şi de categoriile de vîrstă. Pînă la vîrsta de 30
de ani
oamenii au fost de acord cu prima categorie în proporţie de 40%, între 31 şi 50
de
ani doar 30%, iar peste 50 de ani 36%. Un factor determinant s-a dovedit a fi şi
stratificarea profesională: muncitorii s-au considerat ca aparţinînd unei naţiuni
complet independente în proporţie de 39%, agricultorii în proporţie de 33%,
întreprinzătorii şi lucrătorii în industrie 31%, iar funcţionarii numai în
proporţie
de 16%. Cei cu pregătire superioară au preferat mai de grabă linia progermană.
Din punct de vedere regional în special austriecii din sud s-au considerat ca
aparţinînd naţiunii austriece.
Tabelul
de mai jos scoate în evidenţă faptul că de la sfîrşitul anilor ’60
„conştiinţa de austriac” s-a întărit în aşa măsură încît putem vorbi liniştit
despre
identitate naţională.68
Tabelul
2. Evoluţia conştiinţei naţionale a austriecilor
|
1964
|
1970
|
1977
|
1980
|
1987
|
1989
|
1990
|
1992
|
1993
|
Naţiunea austriacă
există
|
47
|
66
|
62
|
67
|
75
|
79
|
74
|
78
|
80
|
Are loc un proces de
deşteptare
|
23
|
16
|
16
|
19
|
16
|
15
|
20
|
15
|
12
|
a
sentimentului naţional la austrieci
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Austria nu este o
naţiune independentă
|
15
|
8
|
11
|
11
|
5
|
4
|
5
|
5
|
6
|
Fără răspuns
|
14
|
10
|
12
|
3
|
3
|
3
|
1
|
2
|
2
|
Şi în 1987 a fost efectuat un sondaj de opinie cu următoarea
întrebare: „Sunteţi
german?”69 Cercetătorii erau curioşi să afle ce ar răspunde
austriecii dacă li s-ar
pune în străinătate această întrebare. Iată rezultatul (înainte de 1945
probabil că
la o astfel de întrebare răspunsurile ar fi fost mult diferite):
|
▒ sînt austriac
■ aparţin uneia din regiunile
Austriei
░ sînt german austriac
□ sînt german
|
|
|
Fig.2.
„Sînteţi german?”
De cînd putem
vorbi despre „conştiinţa de austriac”?
Pe baza mai multor cercetări se poate afirma că conştiinţa
naţională austriacă
este „copilul legitim” al celei de a Doua Republici. Graficul de mai jos
prezintă
în mod sugestiv rezultatele sondajelor efectuate în rîndul populaţiei austriece
în
1965, 1977, 1979 şi 1994.
Fig
3. Începuturile conştiinţei naţionale
„Cînd
s-a format după opinia dvs. conştiinţa naţională austriacă?”70 (în
procente)
Graficul
de mai sus exprimă în mod concludent modificările proporţiei
răspunsurilor oferite de sondaje. În timp ce în 1965 38% din cei intervievaţi
situaseră formarea conştiinţei naţionale austriece în perioada de dinainte de
1938, proporţia
acestora a scăzut în 1979 la 23%, iar în 1987 la 18%. Din sondajele din
1979 se conturează în mod univoc părerea majorităţii care leagă formarea
conştiinţei naţionale austriece de cea de a Doua Republică, ceea ce dovedeşte că
Austria este în acest sens o naţiune tînără.
Conştiinţa
naţională se poate transforma şi în mîndrie naţională. Tabelul de
mai jos ne arată care este proporţia austriecilor care sînt mîndri că sunt
austrieci:
Tabelul 3. Evoluţia mîndriei naţionale
între 1973-1993
„(...) sînt mîndru că pot fi austriac”:
|
1973
|
1982
|
1985
|
1987
|
1988
|
1989
|
1993
|
„foarte mult”
|
56
|
69
|
65
|
57
|
63
|
53
|
61
|
„potrivit”
|
34
|
24
|
26
|
32
|
27
|
35
|
31
|
„nu foarte mult”
|
2
|
1
|
3
|
3
|
5
|
7
|
4
|
„deloc”
|
1
|
1
|
1
|
1
|
1
|
2
|
1
|
„nu ştiu”
|
7
|
5
|
5
|
7
|
4
|
3
|
3
|
Cercetările
anilor ’90 au evidenţiat faptul că pe plan internaţional amploarea
conştiinţei naţionale austriece era remarcabilă. Pînă şi aşa-zisa conştiinţă naţională
şovină a francezilor era depăşită, deşi tocmai în această perioadă a avut loc o
scădere dramatică a încrederii austriecilor în propriile instituţii politice.
Analizele
internaţionale relevă faptul că poziţia austriecilor faţă de nazism a fost
destul de pozitivă. În 1988 doar 55% dintre austrieci se gîndeau cu repulsie la
nazism,
în timp ce în cazul foştilor cetăţeni ai RFG proporţia era de 63%. La categoria
„naţionalsocialismul a avut părţi bune şi rele” această proporţie era de 43% la 35%.
Aceste
rezultate fac mai uşor de înţeles cum, în epoca democraţiei europene,
un politician, prin remarci pozitive la adresa naţional-socialismului, în loc să
fie
dezavuat, a putut să ajungă în centrul vieţii politice şi să-şi găsească şi
adepţi.
Identitatea austriacă în anii’90
Identitatea austriacă înainte de
aderarea la UE
La
mijlocul anilor ’90 identitatea naţională austriacă putea fi caracterizată
prin următoarele:
- Solidaritatea dintre austrieci era
puternică, ceea ce nu se poate spune despre
relaţia lor cu Europa.
- Aveau o puternică „conştiinţă austriacă”.
- În domeniul relaţiilor economice şi
politice preferinţele lor se îndreptau
mai ales spre Germania şi Elveţia73, aşadar interesele lor se
îndreptau mai ales
spre propria zonă lingvistică.
- Ţările cele mai periculoase pentru
austrieci erau considerate Rusia şi Serbia.
- Dintre ţările candidate la integrarea
europeană simpatiile lor se îndreptau
mai ales către Ungaria.74
- Peste două treimi dintre austrieci erau
mîndri, respectiv foarte mîndri de
faptul că pot fi austrieci.
- Faptul că muzica constituie în continuare
un element esenţial al identităţii
austriece poate fi ilustrat prin două exemple. Conform sondajului „Imaginea
Austriei în lume” din 1992, cea mai cunoscută personalitate austriacă era
marele
clasic W.A.Mozart, iar locul doi a fost ocupat de „regele valsului”, Johann
Strauss.
Că Austria este considerată în continuare „patria muzicii”76 poate
fi ilustrat şi
prin Atlasul Cultural Austriac apărut la începutul anilor ’90, conform căruia
reperele cele mai utile – pe baza chestionării prealabile a străinilor – erau
„Wiener
Sängerknaben“, caii lipiţeni, Filarmonica din Viena şi Opera de Stat din Viena.
- Referitor la cercetările privind
neutralitatea, sondajele de opinie din 1993
şi 199477 s-au soldat cu următoarele rezultate:
1993
– La întrebarea: ce ar fi mai important pentru austrieci dacă integrarea
în UE şi păstrarea neutralităţii ar constitui factori de excludere, 68% dintre
intervievaţi ar fi renunţat la aderarea la UE şi doar 26% ar fi renunţat la
neutralitate
în favoarea celeilalte categorii.
1994
– 58% dintre intervievaţi au considerat că cele două chestiuni sînt
compatibile una cu cealaltă, doar 38% au considerat că ele sunt incompatibile.
Rezumînd
istoria de peste jumătate de secol a identităţii austriece, formarea
unei identităţi
colective a devenit posibilă în timpul celei de a Doua Republici, iar
începînd cu anii ’60
putem vorbi şi despre o identitate naţională. Ce-i drept, dintre
pilonii de susţinere ai acestei identităţi lipseşte memoria colectivă a
eroicelor
lupte pentru libertate sau a revoluţiilor victorioase. Ţara însă a fost capabilă
să-şi
găsească propriile valori de altă natură cum ar fi „frumuseţea peisajelor“,
ocrotirea
moştenirii culturale, ideologia independenţei şi a neutralităţii. Nu a reuşit
însă să
creeze un element formator de identitate complet nou, durabil şi indiscutabil,
deoarece valabilitatea neutralităţii, odată cu aderarea Austriei în 1995 la UE78
şi
cu o eventuală aderare viitoare la NATO, poate să dispară.79
Austria şi
Uniunea Europeană
La
1 ianuarie 1995 Austria devine membră a Uniunii Europene. La referendumul
din iunie 1994 două treimi din populaţie au votat pentru aderare. Sloganul central
al
campaniei pentru UE a fost „Noi sîntem Europa”.80 Aceasta ridica
de-ndată întrebarea:
prin ce este europeană identitatea austriacă? Răspunsurile nu au întîrziat din
partea
politicienilor, a firmelor de reclame, a publiciştilor, etc. Elementul principal
l-a
constituit prezentarea Austriei ca frontieră a Occidentului, motiv prezent şi
în
instrumentarul viziunii oficiale a istoriografiei apărute în faza timpurie a
celei de a
Doua Republici. În 1983 (la cea de-a 300-a aniversare a aşa-zisului „An turcesc”)
diferitele expoziţii au prezentat Austria drept îngerul păzitor al Occidentului
în faţa
urgiei „Orientului sălbatic”. Deci, pe lîngă o identificare austriacă naţională
şi regională poate fi regăsită şi
o identificare cu Europa (cu UE), justificată prin dorinţa de a
aparţine lumii bogate şi civilizate a ţărilor occidentale, după cum pot fi
sesizate şi
rezervele faţă de un Orient haotic, ameninţător, care periclitează securitatea.
Aderarea
la comunitatea supranaţională însă a ridicat şi o problemă: în ce
măsură este compatibilă identitatea austriacă cu cea supranaţională? Aderarea
nu
pune oare în pericol conştiinţa naţională consolidată în cei cincizeci de ani
ai
celei de-a Doua Republici? Pe termen lung nu se va distruge oare caracterul
naţional sub presiunea ideilor europene?
În
timpul campaniei de reclamă pentru UE a fost nevoie de multă abilitate ca
austriecii să nu simtă nici măcar accidental vreo ameninţare la adresa identităţii
austriece din partea UE. Merită să fie menţionat modul în care a fost
vizualizat sloganul
„Noi sîntem Europa”.81 În rîndul întîi se afla cuvîntul „Europa”,
sub acesta se putea
citi sloganul „Noi sîntem Europa”, deasupra literei „i” din „Noi” flutura un
mic steag
european înclinat, iar linia verticală a literei „A” din cuvîntul „EUROPA”
reprezenta
culorile naţionale austriece: roşu-alb-roşu. Ultima componentă poate fi
interpretată
ca simbol al identităţii austriece: păstrarea rolului primordial al Austriei în
avanscena
Europei. Steagul european încoronează cuvîntul „Noi”, semnificînd faptul că
sîntem
identici cu Europa. Cele două identităţi nu sunt antagonice, ci complementare.
Sloganul
propune două identităţi dar, în opinia mea, nu răspunde la întrebarea: de ce
este atît de
strînsă legătura dintre cele două identităţi?
Austria şi Uniunea în lumina
datelor statistice
Care
este opinia austriecilor în prezent despre apartenenţa lor naţională?
Identităţii austriece i se oferă alternativa identităţii europene. Care dintre
ele este
asumată de mai mulţi? Iată obiectul analizei ce urmează.
După
evaluările Eurobarometrului din august 200283, 45% din populaţia
Austriei se considera austriacă, 39% austriacă şi europeană, 10% europeană şi
austriacă, 2% exclusiv europeană. Figura următoare face o comparaţie între
rezultatele evaluării din ianuarie 200382 şi cea din anul anterior
(în procente):
Fig.4.
„Care este identitatea pe care vi-o asumaţi?”
Cei care şi-au asumat o identitate prioritar sau exclusiv
europeană
reprezentau 12% din populaţie conform noilor evaluări, ceea ce faţă de cele din
1995 reprezintă o creştere nesemnificativă. Primordialitatea identităţii
europene
este caracteristică mai ales pentru cei cu studii superioare, tineri şi cei
proveniţi
din mediu urban. Din punct de vedere sentimental, austriecii se simt legaţi în
primul rînd de Austria, în al doilea rînd de aşezarea, în al treilea rînd de
regiunea
în care trăiesc. Tabăra radical pro-europeană este formată doar de 15% din
populaţie. Proporţia celor care nu se simt de loc cetăţeni ai UE se cifrează la
11%. Drapelul UE ar fi arborat pe clădirile publice doar de fiecare al doilea
cetăţean, 45% dintre austrieci identificîndu-se cu acesta, pe cînd 36% nu.84
Diagrama care urmează încearcă o comparaţie între „indicatorii mîndriei”
austriece din 1993 şi 2002.
Fig.5.
Evoluţia mîndriei naţionale în 1993 şi 2002
„(...),
de a fi austriac”:
Proporţia celor care au răspuns cu „sînt foarte mîndru” a scăzut
cu 12%.
Acest lucru poate fi explicat prin amplificarea simpatiei faţă de identitatea
europeană oferită. Referitor la mîndria austriecilor pentru identitatea lor
europeană, 48% au ales răspunsul „sînt foarte mîndru”, iar 18% varianta „sînt
destul de mîndru”.86
Comparaţia
între indicatorii sondajelor similare efectuate în ţările membre
ale UE arată că nivelul conştiinţei identităţii naţionale este cel mai ridicat
în Grecia
(84%), Irlanda (72%) şi Finlanda (66%), iar cel mai scăzut în Belgia (26%) şi
Germania (23%). Austria se amplasează în zona de mijloc cu cele 49%. Nu există
o corelaţie pozitivă între mîndria naţională şi cea europeană. În unele cazuri
ambele
valori sînt relativ ridicate (ca în cazul Austriei), ambele sînt scăzute (ca în
cazul
Germaniei), mîndria europeană este relativ ridicată, în timp ce cea naţională
este
scăzută (în cazul Belgiei) sau invers, ca în cazul Greciei.
Relaţia dintre
limba germană şi identitatea austriacă
„Şansa
utilizării libere a limbii materne în cucerirea existenţei naţionale
independente a grupurilor etnice...are un caracter existenţial, căci cultura naţională
se manifestă în mod curent într-un înveliş lingvistic.”88
Definirea
naţiunilor înseamnă şi delimitare. Pentru naţiunea austriacă
sarcina cea mai dificilă a reprezentat-o delimitarea faţă de germanii cu care
comunitatea lingvistică este incontestabilă. Aceasta este sursa principală a
problemei.
Problema
centrală legată de limba germană este dacă identitatea austriacă se
consideră mai degrabă parte a naţiunii culturale de limbă germană sau parte a
statului naţional. Iar întrebarea următoare este legată de rolul jucat de
varianta
specific austriacă a limbii germane, respectiv care este semnificaţia acesteia
în
deosebirea faţă de celelalte state de limbă germană.
Am
analizat mai întîi modul în care şi-au argumentat poziţia cei care au devenit
specialişti în Austria în susţinerea specificităţii limbii „austro-germane”.
Apoi
voi trece la analiza cazului aderării la UE, respectiv la ce a însemnat pentru
identitatea austriacă noţiunea de „austro-german”. În final voi încerca să schiţez
opiniile criticilor.
Naţiune austriacă şi identitate
austriacă
În
decursul deceniului trecut problema identităţii austriece a fost pusă tot
mai frecvent. După reunificarea germană dezbaterile referitoare la germanitatea
Austriei au reizbucnit. Acest lucru este bine ilustrat şi de titlurile lucrărilor
destinate subiectului. Două exemple: „Austria şi Germania. O relaţie
echivocă.”89, „Relaţii de vecinătate răcite. Austria-Germania”90
etc. Însăşi
noţiunea de „naţiune austriacă” devenise obiectul unor dezbateri înverşunate.
Lucrarea cea mai interesantă şi mai valoroasă din punct de vedere ştiinţific a
fost „Nation Österreich – kulturelles Bewusstsein und
gesellschaftich-politische
Prozesse” (Naţiunea austriacă – conştiinţă culturală şi procese
social-politice)
de Ernst Brückmüller.
Existenţa
naţiunii austriece este astăzi un fapt irevocabil. Proporţia celor
care se definesc drept austrieci a crescut între 1956 şi 1993 de la 50% (după
un uşor regres în 1990) la 80%, în timp ce opozanţii acesteia au scăzut de la
45% la 5%.
Sînt
relevante şi datele referitoare la mîndria naţională austriacă. Din tabelul
de mai jos se poate vedea că în 1996, după americani, austriecii au fost cei
mai
mîndri de apartenenţa lor naţională92, proporţia celor care au fost
„mîndri”,
respectiv „foarte mîndri” de apartenenţa lor la naţiunea austriacă în 2000 a
fost
de 78%.93
Tabelul.4.
Situaţia mîndriei naţionale pe ţări
Ţara
|
Proporţia celor
„mîndri” de naţiunea lor
|
Statele Unite ale
Americii
|
87%
|
A u s tria
|
61%
|
Franţa
|
42%
|
Marea Britanie
|
58%
|
Germania
|
21%
|
Elveţia
|
31%
|
Identitatea
austriacă are rădăcini istorice, astfel că din punct de vedere politic nu este o identitate germană. Renaşterea Republicii Austriece după prăbuşirea
celui de-al Treilea Reich în 1945, respectiv Tratatul de stat al Austriei a
stimulat
formarea sa. Neutralitatea austriacă a jucat de asemenea un rol important în
acest
proces. În parte, această identitate a urmărit principiul „small is
beautiful”94, la
care ajunsese Austria în secolul XX,
împotriva voinţei
sale, ca urmare a unui
proces istoric complex, pe care însă ulterior l-a aplicat în mod conştient.
În
baza teoriilor lui Herder, austriecii aparţin naţiunii culturale germane: din
punct de vedere etnic şi lingvistic sînt germani, din punct de vedere politic
însă
sînt austrieci. Identitatea austriacă în acest sens nu se deosebeşte
fundamental de
cea elveţiană. „Germanul elveţian consideră un lucru firesc să fie elveţian,
după
cum noi [austriecii], că sîntem austrieci. Dar tot atît de firesc ni se
pare, conform
viziunii herderiene, că suntem germani, facem parte din acea sferă culturală
germană din care face parte şi Goethe...Acesta nu este altceva decît acceptarea
unei simple realităţi. Pentru germanii elveţieni acest lucru nu constituie o
contradicţie, ci marchează două lucruri distincte” – susţine Bruckmann95.
Conform
argumentării lui Heinz Dieter Pohl, vorbitorii limbii germane şi posesorii
culturii germane formează un popor din punct de vedere socio-cultural şi nu
originea
lor comună este cea care le determină identitatea. În vechiul imperiu germanii
s-au
intersectat adesea cu slavii şi cu alte popoare. Pe teritoriul actual al
Austriei au pătruns
bavarezii (aceasta poate fi considerată perioada germanizării culturale şi
lingvistice).
Dacă e să aruncăm o privire asupra strămoşilor
austriecilor, vom putea constata că aceştia
sunt mai ales bavarezi, slavi, sloveni, cehi, maghiari, evrei etc. Acest tablou
nu se
deosebeşte nici de analizele originii ascendenţilor germanilor din Germania.
Întrebarea
cheie rămîne deci: care este deosebirea fundamentală dintre „austrieci” şi
„germani”?!96
Conform
opiniei lui Pohl, afirmaţia după care austriecii sînt un popor de
amestecături (Mischvolk) este la fel de falsă ca cea care susţine puritatea
lor etnică.
Un popor nu este definit prin caracteristici antropologice, ci prin
caracteristici
socio-culturale. Cultura, în sensul ei cel mai larg, este un complex de
elemente în
continuă schimbare, în care se împletesc limba, religia, valorile, normele şi
obiceiurile, de care beneficiază în mod egal toţi cei care aparţin acestei
comunităţi
culturale. Acest tip de definiţie elimină din capul locului teoriile idilice,
romantice, abia
prin politizarea limbii – pornind de la conceptul herderian al naţiunii („popor
cu limbă identică, deci cultură identică”)97 interpretat adesea
eronat – s-a putut
ajunge la conceptul modern de naţiune, aşezat pe baze lingvistice.
Naţiune
politică sau naţiune culturală?
Conform
art.8. al Constituţiei austriece limba de stat a Republicii Austria
este germana. Preistoria acestui articol spune că puterile aliate, cu ocazia
tratativelor de pace de după primul război mondial, au respins denumirea de
„Austria-Germană” Primei Republici, acceptînd denumirea de Republica Austriacă.
Pentru părinţii fondatori ai Republicii însă, sublinierea caracterului german
al
statului s-a dovedit a fi fost importantă, astfel că elementul prin care l-au
exprimat
a fost limba germană. Acesta a constituit în parte elementul care a stat la
originea
evoluţiei organice a identităţii Primei Republici.98
Literatura
de specialitate de astăzi, destinată studiului identităţii austriece,
atribuie apariţia conştiinţei naţionale austriece statului naţional în care nu
limba
joacă rolul determinant. Aceasta derivă din faptul că faţă de naţiunea germană
definită ca naţiune culturală de limbă germană –, conştiinţa naţională austriacă
s-a putut contura de-abia după 1945. Este de la sine înţeles că o naţiune
austriacă
independentă nu putea apela la caracterul său german.
Din cercetări
sociologice reiese că peste trei sferturi din populaţie consideră
că patria lor este o
naţiune politică99, şi doar un sfert (în 1993 – 27%) susţine că
integritatea ţării este asigurată de limbă şi cultură (opinie susţinută mai
ales de
adepţii partidului FPÖ)100.
În
opinia lui Pohl, conştiinţa naţională este determinată de rădăcinile istorice şi
culturale.101 În acest sens, austriecii sunt germani din punct de
vedere lingvistic. Astăzi
însă conceptul de naţiune culturală (conform căruia naţiunea este determinată
de limbă,
astfel că în germană este exprimat şi prin termenul de „naţiune de limbă”) pare
să fie
depăşit, în ciuda faptului că noţiunea de comunitate lingvistică continuă să
fie
considerat un reper determinant, care, în condiţii favorabile, poate trasa
coordonatele
conştiinţei naţionale (ceea ce a decurs în condiţii paşnice în Cehia şi
Slovacia, dar în
Croaţia şi Slovenia, nu), jucînd un rol central în fondarea unui stat naţional.
După
opinia lui Pohl, Austria anilor 1918 şi 1945 nu a fost un stat naţional
autentic, important fiind în acei ani – în cadrul condiţiilor date – să ducă
mai
departe tradiţia unui stat independent. După Pohl, Austria are o identitate
dublă.102
Această afirmaţie mai puţin obişnuită este argumentată astfel: una dintre
identităţi
este cea austriacă, izvorîtă din ideea statului independent şi completată de
conştiinţa naţională; iar cealaltă este identitatea germană, moştenită prin
intermediul istoriei şi al limbii. Cele două sunt legate prin corelaţii
istorice şi
culturale: în trecut prin Monarhia Austro-Ungară, în viitor printr-o Europă
aflată
într-un proces lent de constituire. Această Europă însă nu poate fi decît „o
Europă a
popoarelor şi a regiunilor”, unde toată lumea ştie ce este de fapt. Conştiinţa
naţională rămîne un factor important şi în contextul evoluţiei globalizării.
Primele
investigaţii empirice referitoare la conştiinţa naţională austriacă au
fost efectuate de Reiterer103 în 1988. Întrebarea era următoarea: de
ce anume este
definită conştiinţa naţională? Din răspunsurile date reiese că numai 16% din
populaţie consideră limba comună ca un element determinant, iar 30% au evidenţiat
pe primul loc „voinţa politică şi economică” orientată spre convieţuire. Nu
constituie o surpriză că 41% dintre adepţii FPÖ au optat pentru prioritatea
limbii.104
În
procesul de construcţie, de formare a identităţii naţionale, limba joacă în
general un rol important, chiar central. Nici Austria nu constituie o excepţie
în
acest sens, rolul formator de identitate a limbii fiind ilustrat de politica
asimilaţionistă faţă de minorităţile imigrante, sublinierea existenţei separate
de
Germania, discursurile politice legate de aceste subiecte, politica lingvistică
de
după 1945 (editarea „Dicţionarului austriac”) etc.
Paralel
cu formarea naţiunii austriece, în ultimele decenii lingvistica a elaborat
noua concepţie, aşa-zisa concepţie policentrică asupra limbii germane, cu
ajutorul
căreia identitatea naţională austriacă poate fi conturată mai exact în comparaţie
cu concepţiile lingvistice anterioare.
Relaţia dintre
limba germană policentrică şi limba „germană austriacă”
„Ceea ce îi deosebeşte pe
austrieci de germani este limba comună.”105
Unii
se tem în Austria că vecinii lor germani au o influenţă prea mare asupra
ţării lor, mai că nu o înghit. În cercul acestora, în anii optzeci, teoria
amintită a lui
Erdmann106 „trei state, două naţiuni, un singur popor” a provocat o
profundă
indignare. Teoria nu punea sub semnul întrebării calea independentă a Austriei,
dar prin termenul de „popor” înţelegea o comunitate istorică, lingvistică şi
culturală. Cîţiva politicieni şi istorici austrieci au reacţionat destul de
vehement
la această idee. Ei susţineau că din 1945 Austria nu se consideră „stat
german”,
cu atît mai puţin al doilea sau al treilea stat german.107
Deoarece
austriecii nu doresc să fie „germani” (mulţi susţinînd că nu au fost
niciodată germani), au fost create în multe domenii ştiinţifice austriece
mituri
care au prea puţină legătură cu caracterul strict ştiinţific. Se impune o
analiză
mult mai complexă a întrebării de ce tocmai în Austria a luat naştere şi s-a
amplificat istoriografia antigermană, în timp ce ţările învecinate privesc cele
două
ţări ca pe reprezentanţi ai celei mai intime înrudiri.
Concepţia
conform căreia limba germană este o limbă policentrică s-a conturat
în anii optzeci. În Austria cauza acestei teorii, conform căreia „extinderea
variantei
austriece” a limbii germane este legată de frontierele Austriei, a fost îmbrăţişată
de
Rudolf Muhr şi Wolfgang Pollak. Conform acestei teorii, evoluţiile istorice de
după 1945
(populaţia de limbă germană a fost „divizată” pe teritoriul a cel puţin trei
state)
duc la concluzia că în cadrul uneia şi aceleiaşi limbi pot exista mai multe
variante.
Acestea sunt limbile policentrice. Termenul a fost introdus pentru prima oară
în 1978
de Kolss, iar Michael Clyne l-a adaptat pentru limba germană.108
Alte asemenea
exemple pot fi aduse în cadrul limbii engleze, arabe, spaniole etc. Limba
germană din
Germania a spaţiului germanofon este limba naţiunii D (dominante), în timp ce
limba
germană austriacă este limba naţiunii A (abhängig/dependentă).
Deosebirea variantelor
este dată de identitatea populaţiilor care le reprezintă.109
Este
demnă de menţionat activitatea lui Ruth Wodak în domeniul analizei
limbii policentrice. Autoarea face distincţie între limba literară germană şi
„germana austriacă”, mai mult, susţine că ele se aseamănă doar în linii mari,
ca
atare îşi propune să elaboreze o limbă austriacă standard. Criticii ei, în
schimb,
susţin că nu există acele diferenţe şi specificităţi care să fie valabile pe
tot teritoriul
Austriei. Adevărul este că deosebirea dintre „germana austriacă” şi limba
germană
nu este doar de natură lexicală, pot fi sesizate de asemenea diferenţe de
pronunţie,
dialectale, morfologice, pragmatice (de ex. în adresare).
Sylvia
Moosmüller a efectuat studii aprofundate asupra chestiunii dacă
austriecii folosesc în mod conştient „germana austriacă”, asupra măsurii în
care
limba reprezintă pentru ei unicitatea şi independenţa Austriei. Investigaţiile
au
dezvăluit două
lucruri importante. Primul era că marea majoritate a intervievaţilor
(90%) a făcut o
deosebire între limba germană din Germania şi cea austriacă,
distincţia dintre ele fiind importantă. Cealaltă observaţie era că austriecii
suferă
de un complex de inferioritate faţă de limba germană din Germania.
Limbă şi
identitate
Există
două teorii dominante, opuse, referitor la semnificaţia „germanei
austriece” în privinţa identităţii naţionale:
1.Una
susţine că austriecii fac parte din naţiunea culturală germană. Unul
dintre reprezentanţii de seamă a acestei orientări este Lothar Höbelt, care
consideră
drept criteriu determinant al existenţei naţionale limba maternă distinctă.
Conform acesteia, majoritatea austriecilor, sud-tirolezii şi elveţienii de limbă
germană
sunt consideraţi germani.111
2.Tabăra
reprezentată prin Scheuringer susţine că limba austriacă a creat
naţiunea culturală austriacă, naţiune care trăieşte astăzi o viaţă sine stătătoare.
Nu neagă însă faptul istorico-lingvistic că austriecii, datorită limbii lor,
devin
parte a culturii germane. Această idee însă nu stă în picioare decît dacă spaţiul
germanofon nu este împărţit în subdiviziuni în cursul analizei efectuate.
Începuturile deşteptării sentimentului naţional în Austria pot fi puse după
1945,
dar mai ales după 1955. În opinia sa nu ar fi cazul ca Anschluss-ul
repudiat din
punct de vedere politic să fie realizat tocmai în domeniul limbii.112
Înainte de toate, cei care s-au ocupat în mod special de
rolul formator de identitate
austriacă al limbii germane austriece au fost deja amintiţii Rudolf Muhr şi
Wolfgang
Pollak. „Scopul meu este să sprijin efortul austriecilor, ca în interesul
reabilitării
încrederii lor în sine, să-şi consolideze varianta austriacă a limbii literare
germane”113
- scria Pollak. Un element specific al crizei identităţii
austriece constă în relaţia foarte
fragilă a identităţii cu acel factor decisiv al acestuia care este limba care,
în cele din
urmă, frînează articulaţiile care ar servi la eliminarea relaţiilor de dependenţă.114
După
Pollak, indicatorul cel mai potrivit pentru măsurarea intensităţii identităţii
naţionale
este conştiinţa identităţii lingvistice.
Soarta limbii „germane austriece”
după aderarea Austriei la UE
Primul
prilej al manifestării relaţiei identităţii austriece cu „germana austriacă”
care s-a ivit în întreaga ţară a fost oferit de tratativele de aderare a
Austriei la UE.
Înainte de a sosi momentul referendumului pentru aderare, ziarele şi-au afişat
în
paginile lor, de exemplu, următorul slogan: „nu trebuie să ne temem că la cofetărie
vom primi Quarktaschen (brînzoaice) în loc de Topfenkolatschen.”115
etc.
Rezultatul acestei problematici lingvistice provocate de aderarea la UE este aşazisul Protocol 10, care este parte integrantă a tratatului de aderare.
Acesta conţine douăzeci de termeni specifici austrieci din domeniul dreptului
alimentar care au
fost recunoscuţi oficial de UE, fireşte subliniindu-se deosebirile
faţă de denumirile
din Germania. Salutat în mediile politice, ironizat în lumea
presei, Protocolul a intrat în sistemul juridic al UE sub denumirea de
„Austriazismen” (austricisme) astfel încît alături de aceste expresii
sînt menţionate
şi variantele din limba germană din Germania. Prin acest act poporul austriac a
adoptat propria terminologie specifică.
Protocolul
a fost criticat de multă lume. Pollak reproşează mai ales rezultatul
lamentabil al acestuia, după opinia sa acreditarea celor 23 de expresii
semnifică
în mod univoc diferenţa de pondere a celor două variante lingvistice, respectiv
că
germana UE este de fapt germana din Germania. După opinia sa fixarea celor 23
de bucăţi de noţiuni în cadrul Protocolului echivalează cu o capitulare,
putîndu-se
obţine eventual acceptarea nelimitată a termenilor. De asemenea, lipseşte şi
recunoaşterea nu numai a diferenţelor lexicale, dar şi ale celorlalte aspecte
amintite
(morfologice, sintactice, pragmatice etc). Conform acestei argumentări, în baza
Protocolului 10, a fost afectată identitatea austriacă.116
Presa,
televiziunea s-au concentrat asupra aspectelor ironice, jocurilor de
cuvinte, mai rar s-a întîmplat ca analiza să abordeze chestiunile dintr-un
unghi
critic, obiectiv. Ceea ce răzbate din comentarii este sentimentul inferiorităţii.
Prin
autocritica austriacă, populaţia austriacă a dorit să bagatelizeze semnificaţia
„austricismelor” subliniind stranietatea faptului că, dacă sistemul juridic UE
recunoaşte expresiile austriece, atunci de ce numai 23 de bucăţi?
Reacţia ziarelor germane la eforturile austriece privind
Protocolul 10 a fost
uşor cinică, cu un aer de superioritate, încercînd poate şi prin aceasta să
sublinieze
caracterul central al Germaniei din punct de vedere lingvistic.117
Acest lucru poate
fi explicat şi prin faptul că şi în instrumentariul simbolisticii naţionale
germane
limba ocupă un rol important.
În
cursul tratativelor de aderare la UE s-a pus în mod foarte acut problema:
cît de valoroasă este pentru identitatea austriacă limba? Revista Sozialwiessenschaftliche Studiengesellschaft118 a
efectuat sondaje în perioada
referendumului de aderare în aprilie 1994 punînd următoarea întrebare: „În ce
măsură v-ar deranja dacă şi la noi s-ar introduce denumirile germane folosite
la
alimente?” Figura de mai jos ilustrează categoriile de răspunsuri interesante
pentru
subiectul nostru, respectiv răspunsurile în procente:
Fig.6. Introducerea expresiilor germane
în locul denumirilor austriece...
Studiul
arată că 60% din populaţia austriacă ar fi fost deranjată de introducerea
termenilor germani în locul celor austrieci. Proporţia celor indiferenţi a fost
doar
de 38%. Şi acest rezultat pare să demonstreze rolul excepţional al „limbii
austriece”
în conştiinţa poporului austriac.
Din
sondajele Institutului Fessel din iunie 1994119 reiese că 25% din
populaţia
austriacă se teme că odată cu aderarea, Austria va pierde din identitatea sa
culturală
şi din independenţă.
În urma analizei celor două exemple de mai sus putem
spune că identitatea lingvistică
în Austria este puternică. Evenimentele din preajma aderării Austriei la UE,
respectiv
Protocolul 10, demonstrează că versiunea austriacă a limbii germane, numită
„germana
austriacă”, joacă un rol real în formarea conştiinţei naţionale austriece.
Faptul
că varianta specială, austriacă a limbii germane joacă un rol important în construcţia identitară austriacă, dar încă nu centrală, poate fi
explicat prin
mai multe aspecte. Iată cele mai importante:
1.Nu
poate fi considerată un trecut îndepărtat perioada în care, din punctul
de vedere al elitei austriece, apartenenţa identitară a austriecilor era
indubitabilă, definindu-se
pînă în 1945, în mod indiscutabil, ca făcînd parte din identitatea
culturală germană. Această orientare pangermanică a contribuit la faptul că
Austria a conştientizat cu mare întîrziere importanţa aspectului lingvistic.
2.Pe
de altă parte, şi după 1945 doar puţini au fost cei care s-au ambiţionat să
separe varianta austriacă independentă a limbii, deşi distanţarea faţă de
Germania
(creat prin mitul „Orei zero ”120 după 1945) era
caracteristică pentru toată ţara.121
3.Ca
un motiv important, ar fi de amintit acea strînsă împletire politică,
istorică, economică (44% din importul austriac provenea în 1989 din RFG) între
Austria şi Germania care a contribuit la plasarea pe ultimul loc a problemei
limbii
în simbolistica identităţii austriece. „Există un capital simbolistic austriac,
dar
rămîne în continuare neexploatat” – observă Schmid123. Afirmaţia sa
nu poate fi
combătută atîta timp cît alte dimensiuni – edificii celebre, peisajul austriac
sau
personalităţile istorice – joacă un rol identitar mult mai semnificativ.
Sub
influenţa evoluţiilor istorice, putem observa de cîţiva ani încoace
configurarea unei politici lingvistice mai conştiente, oglindită în
popularizarea
mai intensă a variantei austriece a limbii germane policentrice şi printr-o
politică
lingvistică externă mai conştientă. Pot fi menţionate evoluţii de genul unor
sesiuni
ştiinţifice dedicate politicilor lingvistice, limbii „germane austriece”,
înfiinţarea
Centrului de Limbi Străine Europene din Graz etc.
Aderarea
la Uniune a creat condiţii noi pentru dezvoltarea identităţii naţionale
austriece. Primul
pas a fost făcut de Protocolul 10 care a contribuit în mod pozitiv
la cunoaşterea şi acceptarea limbii „germane austriece” peste hotare. Relaţia
lingvistică delicată dintre Germania şi Austria poate fi armonizată doar
printr-o
politică lingvistică conştientă, dar nu exagerată.
Privind cu ochi critici – mituri şi
fapte
După
opinia lui Heinz Dieter Pohl negarea originii – etnice, lingvistice şi
istorice – germane a austriecilor este o eroare. În studiul124 său
formulează critici
aspre la adresa limbii germane austriece, vorbeşte chiar despre mituri în legătură
cu acest subiect.
Pretenţia
distanţării de Germania a generat în ultimii ani afirmaţii interesante din
partea unor autori. În opinia istoricului Moritz Csáky, majoritatea austriecilor
se simt
mai acasă la Praga sau Zagreb decît în oraşele germane. Referitor la aceasta,
opinia
germanistului Hermann Scheuringer şi a lui Pohl este că aceste argumente nu
sînt
utilizabile în mod obiectiv în istoriografia actuală, fiind nefondate.125
Ernst Bruckmüller
se îndepărtează şi mai mult de limba germană din Germania susţinînd că simte
mai
apropiată limba slovenă de cea austriacă. A trebuit să suporte critici aspre
din această
cauză, observaţiile sale nefiind valabile pentru întreaga Austrie, ci numai
pentru Viena
şi împrejurimile sale, adică pentru Austria de Est. Desigur, întreaga teorie
poate fi
pusă sub semnul întrebării, dacă luăm în considerare că se afirmă că cei din
est se află mult
mai aproape de limba slovenă decît cei din vestul Austriei, aceştia folosind de
fapt expresiile din Germania, deşi şi ei vorbesc limba „germană austriacă”.
După
Pohl, delimitarea de spaţiul germanofon a devenit o componentă exagerat
de importantă a identităţii austriece în anumite cercuri politice şi ştiinţifice.126
În opinia
reprezentanţilor acestora, „identitatea austriacă face parte în mod
indiscutabil din
identitatea central-est-europeană şi nu din cea a naţiunii culturale germane”127.
Acest
lucru este valabil pentru prezent, cu referire la trecut, adică la Monarhie.
Conform
argumentării lui Pohl, Austria de astăzi este „rămăşiţa germană” a Imperiului
Habsburgic multinaţional, astfel că austriecii care locuiesc în acest spaţiu nu
sînt
numai austrieci „vorbitori de germană”128, ci germani în sens
cultural.
Pohl
afirmă că Austria a fost „cea mai germană” în timpul Primei Republici,
deoarece în timpul Monarhiei 36% erau germani, pînă 1919 proporţia crescuse la
95%, iar în prezent a scăzut la 90%. Populaţia de limbă germană a Monarhiei
Austro-Ungare se definea drept „germană”, la fel fiind catalogată şi în conştiinţa
celorlalte naţiuni. După opinia sa, nu are importanţă dacă o naţiune se
autodefineşte
ca austriacă sau germană din punct de vedere etnic sau lingvistic, dacă 90% din
populaţie se consideră aparţinătoare la aceeaşi naţiune.
Numeroase
articole sînt dedicate relaţiei dintre „germanii austrieci” şi originea
mixtă a austriecilor. Teoria „melting pot”-ului austriac este
reprezentată de Gabriele
Holzer129. Unul dintre punctele cardinale ale demonstraţiei sale se
referă la frecvenţa
prezenţei numelor slave sau de altă origine în cartea austriacă de telefoane,
în
parlamentul austriac etc. Pohl combate această teorie susţinînd că numele şi
limba nu
au legătură cu sîngele care ne curge în vine.130 Alături de Pohl,
Hermann Scheuringer
formulase deja în 1992 deficienţele teoriilor care apelează la originile
multiculturale.
După opinia lor, teoria nu poate fi aplicată la întreaga Austrie întrucît nu
poate fi
valabilă decît pentru Viena şi împrejurimile sale.
„Germanitatea
austriacă” a constituit drept bază pentru numeroase dezbateri
ideologice. După Pohl şi Wiesinger, varianta statului naţional austriac nu este
altceva decît un fenomen austriac al limbii germane; în afară de faptul că
valabilitatea sa se reduce doar la acest spaţiu,ea rămîne totuşi germană. În
opinia
lor nu există nici măcar acele zece mii de cuvinte specific austriece care să
fundamenteze existenţa „germanei austriece”, abia dacă pot fi găsite o sută.131
În
ce măsură va reuşi „germana austriacă” să-şi păstreze specificitatea,
respectiv, în ce măsura vor ceda expresiile austriece, acolo unde există,
invaziei
din nord, prin mass media şi economie, expresiilor corespunzătoare din germană,
depinde numai de voinţa poporului austriac.
Încheiere
„Una
dintre trăsăturile caracteristice ale identităţii este tocmai faptul că nu este
ceva dat odată pentru totdeauna, că transformările sociale influenţează evoluţia
sa Marile
transformări sociale pot zdruncina formele valabile, consolidate anterior ale
identităţii. În astfel de situaţii vorbim de crize de identitate şi de căutarea
unei noi
identităţi.”132 Exact acest lucru s-a întîmplat cu Monarhia
Habsburgică. Imensa ţară
multinaţională s-a fărîmiţat după primul război mondial în mici state naţionale.
Mica
parte de limbă germană rămasă a fost denumită
Austria, în timp ce, la începutul secolului
XX, populaţia acesteia se autodefinea drept parte a naţiunii germane.
După destrămarea
Monarhiei austriecii nu posedau o identitate naţională independentă. În felul
acesta sa putut crea legătura cu Imperiul German de care erau legaţi vreme îndelungată
printro istorie comună. La începuturile procesului de căutare identitară, aceasta a
fost găsită
în cadrul germanităţii. Din 1934 – în opoziţie cu ideile naţional-socialismului
austriecii au început să-şi găsească propria identitate. Există cel puţin două
motive
pentru care nu s-a reuşit atragerea maselor largi în acest proces. Prima este
îndelungata
criză economică din acei ani, a doua, că însuşi guvernul avea un caracter
autoritar, ca
atare nu a reuşit să aibă o influenţă semnificativă.
Declaraţia
de la Moscova din 1943 a conferit legitimitate noii Austrii, făcînd
posibilă pentru multă vreme evitarea confruntării austriecilor cu propriul
trecut,
cu faptele comise în perioada hitleristă. În 1938, prin desfiinţarea
Austriei,
austriecii ca popor au continuat să existe şi asemenea germanilor, majoritatea
locuitorilor au participat la ororile sistemului nazist, nu au fost doar
victime. În
ceea ce priveşte
limba şi religia populaţiei Austriei, statul este astăzi deosebit de
omogen, constituirea
sa însă nu a fost provocată de un principiu naţional ca în
cazul celorlalte state europene moderne (ca în cazul Franţei). Principiile
democratice nu se datorează luptei cetăţenilor austrieci, ci au fost impuse de
puterile aliate drept condiţie a formării statului independent.
După
1945 Austria şi-a găsit locul şi în Europa: s-a angajat alături de lumea
occidentală. Relaţiile cu statele democratice au dat roade: în 1955 Aliaţii
s-au retras
de pe teritoriul Austriei. Preţul acestei retrageri a fost acceptarea neutralităţii
eterne.
În ciuda acestui statut, Austria a intrat în Consiliul Europei, în ONU, a fost
membru
fondator al OEEC133 etc. Austria a devenit poarta Occidentului. Sub
influenţa rolului
internaţional activ asumat s-a format o nouă conştiinţă austriacă. Populaţia
austriacă
a privit neutralitatea ca pe un mijloc prin care putea să-şi mărească
libertatea de
mişcare între cele două blocuri opuse, de răsărit şi apus. Nu a fost luat în
calcul
faptul că în caz de război această neutralitate nu valora nimic, dar din
fericire nu a
fost război... Odată cu sfîrşitul războiului rece însă rolul de intermediere
între blocuri
al Austriei a devenit caduc, statutul său privilegiat luînd sfîrşit. Alături de
neutralitate,
„conştiinţa austriacă” fusese modelată după 1945 de delimitarea faţă de
germanitate,
în cursul căreia Austria nu a reuşit nici pînă astăzi să se rupă de Germania
din punct
de vedere cultural şi economic.
Este
important să acordăm atenţia cuvenită unuia dintre elementele cele mai
determinante ale conştiinţei identitare, şi anume limbii. „Formarea culturii naţionale
a contribuit la crearea principiilor comune ale culturii universale ale
scrisului, a creat o limbă naţională unitară ca principal mijloc de comunicare
în
interiorul naţiunii...”134
Noile
cercetări duc la concluzia că conştiinţa naţională austriacă nu este destul
de rezistentă faţă de puternicele influenţe externe care ameninţă limba
austriacă.
Dacă trăsătura definitorie a limbii austriece este mult subliniata pluralitate,
ea nu
ar trebui să fie afectată nici de influenţele lingvistice şi culturale
pangermane,
toleranţa şi aprecierea faţă de acestea fiind la fel de fireşti.
Din
punctul de vedere al locuitorilor regiunii noastre poate fi înţeleasă
concepţia lui Bruckmüller care ţine morţiş la ideea poprului austriac
independent
şi din punct de vedere lingvistic. Faptul că în cercurile ştiinţifice are loc o
dezbatere
atît de vehementă despre acest subiect ridică întrebarea dacă Austria nu se
confruntă de fapt cu probleme mult mai grave şi mai profunde pentru care
guvernele
actuale şi cele viitoare vor trebui să găsească soluţii?
Imaginea
despre sine a austriecilor în cursul celor cincizeci de ani ai celei
de-a Doua Republici a trecut printr-o serie de schimbări. În 1945, spre
deosebire
de 1918, la naşterea celei de-a Doua Republici, austriecii au jurat credinţă
noului
lor stat. Investigaţiile internaţionale începute cu 1946-47 stau mărturie
faptului
că identitatea austriacă a reuşit să se smulgă din strînsoarea dependenţei
germane,
întărindu-se mai ales în privinţa dimensiunii sale culturale. Pînă prin anii
optzeci
s-a consolidat conştiinţa austriacă: sondajele arată că în perioada 1980-2000
locuitorii austrieci consideraseră în proporţie de 70-80% că în Austria trăieşte
o
naţiune independentă. Astăzi Austria îngroaşă rîndurile acelor state care se
caracterizează prin cele mai puternice sentimente naţionale, asociate însă şi
cu
sentimente latent şovine, care nu mai provin însă din naţional-socialismul
german,
ci se alimentează din naţionalismul austriac.
Austria
se consideră astăzi un stat mic şi aparent renunţă la orice idee care „în
mod tradiţional este legată de poziţia de «mare stat», mitul habsburgic este
pus în
esenţă în slujba unui turism înfloritor, este în mod îndreptăţit mîndru de
faptul că este
considerată o «mare putere culturală». Opera, Filarmonica sau Wiener
Sängerknaben
sunt simboluri naţionale la fel de importante ca tortul Sacher, Mozartkugel şi
pălăria
tiroleză.... Austria, săracă în mituri naţionale, posedă o rezervă inepuizabilă
de
stereotipuri şi clişee atît în domeniul «culturii înalte», cît şi în cel al
folclorului, care
duc la crearea bazelor unei mitologii austriece extrem de vii.”135
Populaţia
Austriei a susţinut în 1995 cu mare majoritate (82,4%) aderarea la
Uniunea Europeană. Ceea ce nu înseamnă că se şi identifică în proporţie atît de
mare cu uniunea. Amintim faptul că în 2002 doar 12% dintre austrieci s-au
declarat
parţial sau exclusiv europeni.
Lupta
pentru identitatea austriacă nu s-a terminat: de astă dată ea continuă în
cadrul Uniunii Europene. În timpul Monarhiei Austro-Ungare „au fost îndeplinite deja
multe din obiectivele care de-abia acum sunt formulate în UE. Dar popoarele?
În pofida tendinţelor naţionale (devenite de-abia mai tîrziu naţionaliste), toţi
s-au
considerat austrieci, cetăţeni ai unui imperiu comun”138. Datorită
însă a războiului
pierdut şi a naţionalismului în creştere al popoarelor Monarhia s-a destrămat.
Popoarele ce o compuseseră au devenit naţiuni independente. Şi Austria a păşit
pe
acest drum independent, acum fiind în faza în care, alături de identitatea
austriacă
sau ca alternativă la aceasta, se poate identifica cu ideea şi identitatea
europeană.
Trebuie să fie atentă însă ca identitatea sa, construită cu multă grijă – uneori
chiar şi
pe neadevăruri139 – să nu fie afectată. „În domeniul identităţilor
în Europa trebuie să
se afirme identităţile multiple, trebuie să se impună «cercurile concentrice»
ale
identităţilor: identităţi echivalente europene, regionale, naţionale/etnice şi
alte
identităţi de grup, unul lîngă altul”140 – scrie Zsolt Rostoványi.
Extinderea
din 2004 a Uniunii a afectat mai sensibil Austria decît celelalte
state membre (patru ţări aderante se află în vecinătatea ei). Reacţia Austriei
poate
fi multiplă. Poate să se plaseze în fruntea procesului şi să-şi asume un rol în
dirijarea evenimentelor. Dacă nu o face, se retrage din rolul prin care de-a
lungul
secolelor a influenţat spaţiul central-est-european. Acum aceste „popoare [esteuropene] caută căile de apropiere unul faţă de celălalt şi privesc împreună
spre
Europa...Austria ar putea da o mînă de ajutor oferindu-le un punct de sprijin
în
interiorul UE. Şi
astfel s-ar întoarce la rolul ei jucat de-a lungul istoriei, avînd
acum însă o
identitate clară şi fiind mai bogată în experienţă.”141
Extinderea
UE spre răsărit înseamnă noi provocări pentru identitatea austriacă.
Odată cu aderarea Austriei în 1995 austriecii s-au îndepărtat de spaţiul
est-european,
cu toate că anterior acest spaţiu constituise dimensiunea de bază a identităţii
austriece.
Atunci cînd în anul 2000 Uniunea Europeană a sancţionat Austria pentru că
politica
sa încălca valorile europene, politicienii austrieci s-au întors din nou către
Răsărit.
Brusc şi-au exprimat interesul pentru regiunea est-europeană. Cauza principală
a
acestei reîntoarceri a fost că „Viena a trebuit să-şi dea seama că nu poate
conta pe
solidaritatea firească a Berlinului sau a celorlalte state membre neutre, pe
care
presupusese că poate conta înainte de sancţiuni”.
Populaţia
austriacă însă nu a fost de acord cu politica externă de susţinere a
extinderii. În primăvara lui 2001, de-abia 51% dintre intervievaţi sprijineau
primirea noilor membri.142 Investigaţiile efectuate de Eurobarometru
dezvăluiau
fapte şi mai triste. Sondajele din toamna lui 2002 arată că doar 18% dintre
austrieci
susţin aderarea tuturor ţărilor candidate, 47% consideră că numai cîteva state
ar
trebui primite în UE, iar 22% au respins în totalitate extinderea. Aderarea
Ungariei
la UE a fost susţinută de 66% dintre austrieci, ea fiind urmată de Malta, Cipru
şi
Slovenia, dar şi indicatorii privind Cehia şi Slovacia arătau o tendinţă
favorabilă.143
Politica
austriacă ar avea tot interesul să convingă poporul austriac că Austria numai prin extinderea UE va putea juca din nou un rol determinant în zonă, ca
pe vremea Monarhiei. Dacă profită de această şansă, poate deveni cel mai
important cîştigător al unei eventuale „federaţii regionale” central-europene144.
Acesta ar putea fi viitorul Austriei. Iar pentru consolidarea identităţii
austriece
aceasta ar putea fi calea favorabilă.
Note:
1. Zöllner, Erich
[1998]: Ausztria története, Budapest, Ed. Osiris, p.53.
2. Bruckmüller,
Ernst [1979]: Einige Überlegungen zur nationalen Identität der Österreicher.
http.//klahrgesellschaft.at/Mitteilungen/Bruckmueller
2 97.htm.
(10
februarie 2003)
3. La 1 ianuarie
1995.
4. Pataki Ferenc
[2001]: Élettörténet és identitás, Budapest, Ed. Osiris.
5.Bruckmüller, Ernst [1996a]: Die Entwicklung
des Österreichbewusstseins, https://
www.wsg-hist.uni-linz.ac.at/lehre/unterlagen
sg/bruckmueller.osterreich.pdf (25. febr.2003)
6. Pataki Ferenc
[2001] p. 416.
7. Prinţul Eugen de
Savoya s-a evidenţiat dintre ceilalţi generali prin războaiele cîştigate
împotriva turcilor. „Din rîndurile contemporanilor lui a simbolizat cel mai
bine Monarhia
Habsburgică ridicată la rangul de mare putere nu în ultimul rînd şi datorită
succeselor sale...“,
Zöllner, Erich: op.cit, p.209.
8. Franz
Grillparzer, scriitor şi poet austriac din sec.XIX. Prin dramele sale care
îmbinau
elemente clasice, romantice şi baroce a fost (alături de Hugo von Hofmannsthal şi
Adalbert
Stifter)
unul dintre întemeietorii
literaturii austriece separate de cea germană. Deosebit de
importante
au fost piesele sale cu mesaje actuale, care judecau istoria austriacă
habsburgică cu
mult
spirit critic şi responsabilitate patriotică.
9.Kovács János Mátyás [1996]: A szuveranitás
képzete – Ausztria identitást vált (vagy
nem), în: Gombár Csaba, Hankiss Elemér, Lengyel László, Várnai Györgyi (red.): A
szuveranitás
káprázata, Budapest, Ed.Korridor, p.180.
10. Este considerată
democratică perioada 1919-1932.
11. Bruckmüller,
Ernst [1996a]: Neu-Österreich. Das Werk des Friedens von St.Germain.
Seine Kultur, Bodenschätze, Wirtschaftsleben und Landschaftsbilder, Amsterdam-Wien.
12. Rieger, Erwin [1928]: Ewiges Österreich.
Ein Spiegel seiner Kultur. Wien
13. Citat de Andreas
Holzer [1995]: Die Rolle der Musik als Faktor österreichischer
Identitätsfindung, în Medienimpulse, Heft Nr.14, p.34.
14. Introducerea
Zilei Catolice în septembrie 1933 poate fi pusă în strînsă legătură cu anul
1863.
15. Hall, Stuart
[1992]: A kulturális identitásról, în: Feischmidt Margit (red.) [1997]:
Multikulturalizmus: Kultúra, identitás és politika új diskurzusa. Budapest,
Osiris – Láthatatlan
Kollégium, pp.60-85.
16. Kiss J. László
[2003]: Globalizálódás és külpolitika. Nemzetközi rendszer és elmélet
az ezredfordulón. Budapest, Teleki László Alapítvány, p.250.
17. Bruckmüller aduce drept exemplu cartea „Austria – bazele educaţiei
patriotice” publicată
în
1936 de Vereinigung christlich-deutscher Mittelschullehrer Österreichs.
18. Holzer, Andreas
[1995] p.34.
19. Pelinka, Peter
[2001]: Wozu noch Österreich? Bestandsaufnahme eines Kleinstaates.
Wien, Ueberreuter Verlag, p.46.
20. Denumirea celor
care iniţial aparţinuseră de cel de al Treilea Reich.
21. „Cel de-al
Treilea Reich dăduse Austriei denumirea de Ostmark...” Denumirea de
Ostmärkern a fost dată austriecilor în acea vreme. Sursa: Kiss J. László
[2003], p.251.
22. Kiss J. László
[2003], p.251.
23. Bruckmüller,
Ernst [1996a], p.5.
24. Bruckmüller,
Ernst [1996a], p.5.
25. Citat de
Schuchnig, Josef [1995]: Nationale Idetitätsmerkmale im österreichischen
Film, în Medienimpulse, Heft Nr.14, p.22.
26. Portisch, Hugo
[1998]: Österreichs langer Weg zur einigen Identität, în Europaeische
Rundschau, 1998, Sondernummer, 26. Jahrgang, p.92.
27. Kiss J.László
[2003], p.257.
28. Rathkolb, Oliver
[2003]: Geschichte in unserer Gegenwart, https://planet.gruene.at/
planet17/kulturnatur/RATHKOLB.html
(11 febr.2003).
29. În legătură cu
partidele, aş dori să menţionez că ele au avut (şi au în continuare) o
influenţă deosebit de puternică asupra identităţii austriece. „În privinţa
identităţii unor persoane
individuale, apartenenţa la una dintre «tabere» (adică partide) era aproape mai
importantă decît
la cea de Austria ca întreg.” – scrie Kiss J. László [2003], p.252.
30. Hartmann, Simone
Dinah – Lederer, Karin [1998]: Die Rezeption des Buches „Hitlers
willige Volkstrecker“ von Daniel Jonah Goldhagen in den österreichischen
Printmedien. https://
ontextxxi.mediaweb.at/texte/archiv/c21020205.html (30 martie
2003).
31. Uhl, Heidemarie
[2001]: Das „erste Opfer“. Der österreichische Opfermythos und seine
Transformationen in der Zweiten republik. https://www.oezp.at/aktuell/2001.html (10 martie 2003)
32. Idem.
33. Krachberger, Franz [2003]: Österreichische
Idetität. https://ejournal.thing.at/Essay/
identy.html (11 febr.2001).
34. Holzer, Gabriele
[1995]: Verfreudete Nachbarn https://www.t0.or.at/~r.kohoutek/
holz.html
(15
febr.2003).
35. Uhl, Heodemarie
[2001].
36. Fostul
social-democrat Ernst Fischer, cea mai puternică personalitate din punct de
vedere spiritual a FKÖ, a fost secretarul partidului.
37. Preşedintele
Republicii Kirschläger a fost urmat în funcţie, după expirarea mandatului,
de Kurt Waldheim. Kurt Waldheim a îndeplinit între 1972 şi 1981 funcţia de
secretar general
ONU. „A fost acuzat şi în timpul îndeplinirii «celei mai dificile funcţii din
lume», dar acuzaţiile
privind trecutul său nazist au ajuns la lumină în 1986.” Zöllner, Erich [1998]:
Ausztria története,
p. 413.
38. Bruckmüller,
Ernst [1996a], p.14.
39. „...printre
predecesorii multiculturalismului pot fi enumerate noile mişcări sociale
apărute în anii ’60. Discursul şi practica politică a corectitudinii politice
(political corectness),
într-o anumită privinţă pot fi considerate drept predecesoare, în altă privinţă
chiar parte
componentă, o formă de manifestare a acestuia.” Feischmidt Margit (red.)
[1997], p.25.
40. Holzer, Gabriele
[1995].
41. Idem.
42. Uhl, Heidemarie
[2001].
43. Idem.
44. Idem.
45. Kiss J. László
[2003], p.260.
46. Componenta germană
a sintagmei „german austriac”, înainte de 1918 se referea la
austriecii habsburgici, exprimînd astfel legătura lor cu Germania.
47. Dacă comparăm scenariul anilor
1918-1919 cu cel al anului 1945, vom vedea că
denumirea de „Austria”, vehement contestată în 1918-1919, este acceptată fără
probleme în
1945 de către cele trei partide conducătoare. Aceeaşi unanimitate a fost
caracteristică şi în cazul
constituţiei şi al celorlalte simboluri de stat: şi legea privind culorile naţionale
a fost repede
adoptată. Faţă de drapelul Primei Republici, acesta se deosebeşte doar prin
aceea că lanţul ţinut
de ghearele vulturului este rupt, simbolizînd astfel independenţa de stat a
Austriei. Imnul a fost
modificat pe baza unui text de Paula von Preradovici.
48. În
acea perioadă era una dintre personalităţile cele mai importante ale SPÖ.
49.
Citat
de Bruckmüller [1996a], p.7. (Lucrarea originală este: Figl, Leopold [1965]:
Reden für Österreich, Wien- Frankfurt – Zürich).
50.
Perioada
dictaturii corporatiste (1933-1938) în Austria.
51.
A
fost portavoce „teoretică” a VPÖ. Redactorul şef era Adolf Missong, iar printre
colaboratorii principali îi putem găsi pe August Maria Knoll şi Ernst Josef
Görlich. Sursa:
Bruckmüller [1996a], p.7.
52. Bruckmüller, Ernst [1996b]: Nation
Österreich. Kulturelles Bewusstsein und
gesellschaftlich-politische Prozesse, Wien, Böhlau Verlag, p. 392.
53. „Apariţia
denumirii de «Österreich» nu înseamnă nicidecum începutul istoriei austriece;
cu toate acestea este un fapt de importanţă istorică, întrucît semnalează că
utilizatorii denumirii
simţiseră o anumită solidaritate, sentiment extins apoi şi la vecinii lor.
Putem observa şi existenţa
unor germeni ai noţiunii de patrie, dovedită apoi în prima jumătate a secolului
al 12 şi prin
documente.” Sursa: Zöllner, Erich: Ausztria története, p.53.
54. Bruckmüller,
Ernst [1996a] p.9.
55. Idem, p.10.
56.
Holzer, Andreas [1995], p.35.'
57. Schuchnig, Josef
[1995]: Nationale Identitätsmerkmale im österreichischen Film, în
Medienimpulse, Heft Nr.14. p.24.
58. Marschik, Mathias
[1998]: Österreich und Europa – Österreich im Sport. Anmerkungen
zum Beitrag des Sportes zur nationalem Identität, în Medienimpulse, Heft
Nr.24. p.19.
59. Krachberger,
Franz [2003].
60. Idem.
61. Kiss J. László
[2003], p. 257.
62. Bruckmüller,
Ernst [1996a], p. 12.
63. Idem, p.13.
64. Sieben Wahrheiten
über die Neutralität. https://www.oeies.or.at/doku/99047wahrheit.html
(28.oct.2002).
65. Bruckmüller,
Ernst [1996a] p.14.
66. Idem.
67. Idem, p.16.
68. Bruckmüller, Ernst [1996b]: Nation
Österreich. Kulturelles Bewusstsein und
gesellschaftlich-politische Prozesse, p.61.
69. Bruckmüller,
Ernst [1996a] p.17.
70. SWS-Bildstatisstiken:
Österreisch und seine Identität [1994], SWS-Rundschau, An
34., Caiet 2., p.212.
71. Bruckmüller,
Ernst [1996a] p.18.
72. Idem, p.19.
73. Idem, p.22.
74. SWS-Bildstatisstiken:
Österreich un seine Identität [1994], SWS-Rundschau, An 34.,
caiet 2.,p.222.
75. Holzer, Gabriele
[1995] p.34.
76. Este o ironie a
sorţii că Beethoven, născut în Germania, dar compunînd mai tîrziu la
Viena, s-a dovedit a fi fost „austriac” mai popular în cadrul sondajului decît
Schubert.
77. Hofstätter, Klaus
– Kargl, Maria – Liebhart, Karin [1998]: Das Selbstbild Österreichs
im Kontext der europäischen Integration und der EU-Osterweiterung,
Medienimpulse, Heft Nr.24,
p. 16.
78. Menţinerea neutralităţii este pusă sub semnul întrebării în primul rînd
datorită participării
active
a Austriei în cadrul Comisiei de Politici Comune de Securitate Externă a UE.
79. Suveranitatea
completă a fost recîştigată de-abia la 27 iulie 1955, cînd a intrat în vigoare
Tratatul de Stat al Austriei. Deşi Tratatul nu stipula neutralitatea, mai
tîrziu, la 26 octombrie
1955 a fost adoptată Legea neutralităţii permanente care declara că Austria nu
va adera în viitor
la nici o alianţă militară şi nu admite înfiinţarea bazelor militare pe
teritoriul său.
Această situaţie a durat pînă la 1 ianuarie 1995 cînd,
odată cu aderarea la Uniunea Europeană,
neutralitatea ţării a fost pusă sub semnul întrebării. Tot atunci a devenit şi
membră observatoare
a Uniunii Vest-Europene, iar nu mult mai tîrziu (la 10 februarie 1995) a
devenit membră şi în
Parteneriatul pentru Pace. În prezent situaţia ţării s-a schimbat fundamental.
Majoritatea ţărilor
învecinate sunt membre NATO, şi nu trebuie uitat că relaţia dintre NATO şi
Rusia poate avea de
asemenea o influenţă decisivă asupra aderării Austriei la NATO şi scoaterea din
vigoare a Legii
neutralităţii permanente.
80. Hofstätter, Klaus
– Kargl, Maria – Liebhard, Karin [1998] p.12.
81. Idem, p.15.
82. Eurobarometer57-National
Standard Report – Austria https://europa.eu.int/comm/public
opinion/archives/eb/eb57/eb57austria.pdf
(10 martie 2003).
83.
Eurobarometer58-National-Standard-Report – Austria https://europa.eu.int/comm/public
opinion/archives/eb/eb58/eb58
austria.pdf (8 aprilie 2003).
84. Idem.
85. Sursa datelor din
1993: Bruckmüller, Ernst [1996a] p.19. Datele din 2002 provin din
Eurobarometer57-National Standard Report – Austria. Idem.
86. Eurobarometer57.
87. Idem.
88. Pataki, Ferenc
[2001] p.421.
89. Rathkolb, Oliver
[1990]: Österreich und Deutschland Grösse – Ein schlampiges
Verhältnis. Salsburg, Müller Verlag.
90.
Holzer,
Gabriele [1995b]: Verfreudete Nachbarn. Österreich-Deutschland. Ein
Verhältnis. Wien, Kremayr& Scheriau.
91.
Bruckmüller,
Ernst [1996b]: Nation Österreich – Kulturelles Bewusstsein und
gesellschaftlich-politische Prozess, p.69.
92. Idem.
93. Kiss J. László
[2003] p.249.
94. Pelinka, Anton
[1990]: Zur österreichischen Identität. Zwischen deutscher Vereinigung
und Mitteleuropa. Wien, Ueberreuter Verlag, p.146.
95. Bruckmann,
Gerhart [1989]: Österreicher, wer bist du? – Versuch einer Orientierung.
Wien, Ueberreuter Verlag, p.145.
96. Pohl, Heinz
Dieter [2002]: Österreichische Identität und österreichisches Deutsch.
https://members.chello.at/heinz.pohl/Identitaet sprache.htm (25 ianuarie 2003).
97. Citează Pohl,
Heinz Dieter [2002].
98. De Cillia, Rudolf: Deutsche Sprache und
Österreichische Identität. [1995], în
Medienimpulse, Heft Nr.14, p.4.
99. Înţeleg prin aceasta că cetăţenii
recunosc naţiunea căreia îi aparţin.
100. Bruckmüller,
Ernst [1994]: Österreichsbewusstsein in Wandel – Identität und
Selbstverständniss in den 90-igen Jahren, Wien, Signum Verlag, p.17.
101. Pohl, Heinz
Dieter [2002].
102. Idem.
103. Reiterer, Albert
F. [1988]: Nation und Natinalbewusstsein in Österreich – Ergebnisse
einer empirischen Untersuchung, Wien, Verband der Wissenschaftlichen
Gesellschaft Österreichs, p.13.
104. Amintisem în
capitolul anterior că FPÖ şi adepţii acestuia reprezentau orientarea
pangermanică.
105. Holzer, Gabriele
[1995b]: Verfreudete Nachbarn. Österreich – Deutschland. Ein
Verhältnis. Wien, Kremayr&Scherian, p.160.
106. Citat de Pohl,
Heinz Dieter [2002]. Lucrarea originală este: Erdmann, Karl Dietrich
[1989]: Die Spur Österreichs in der deutschen Geschichte – drei Staaten – zwei
Nationen – ein
Volk, Zürich, Manesse Verlag.
107. Scheuringer,
Hermann [1992]: Deutsches Volk und deutsche Sprache – Zum Verhältnis
von Deutsch-Sprechen und Deutsch-Sein in der Schweiz und in Österreich nach
1945, în
Österreich in Geschichte und Literatur, An 36. caiet Nr. 3. p.169.
108. De Cillia, Rudolf
[1995] p.6.
109. Muhr, Rudolf
[1993]: Internationale Arbeiten zum österreichischen Deutsch und
seinen nachbarsprachlichen Bezügen. (Materialen und Handbücher zum
österreichischen Deutsch
und zu Deutsch als Fremdsprache, Band 1.)Wien, Hölder-Pichler-Tempsky, p.112.
110. De Cillia, Rudolf [1995] p.6.
111.
Idem, p.4.
112.Scheuringer, Hermann [1992].
113.Pollak, Wolfgang [1992]: Was halten die
Österreicher von ihrem Deutsch? – Eine
sprachpolitische und soziosemiotische Analyse dre sprachlichen Identität der
Österreicher. Wien,
ÖGS/ISSS Verlag, p.5.
114.Idem, p. 103.
115.De Cillia, Rudolf [1995] p.9.
116.Pollak, Wolfgang [1994]: Identität durch
Grammelschmalz. Der Standard, 28 aprilie
1994.
117.Holzer, Gabriele [1995a].
118.SWS-Bildstatisstiken: Österreich und seine
Identität [1994], SWS-Rundschau, An
34, Caiet 2. p.224.
119.Fessel Institut: www.gfk.at (25 ian. 2003).
120.De Cillia, Rudolf [1995], p.12.
121.Idem, p.11.
122.Idem, p.12.
123.Citat de De Cillia, Rudolf [1995], p.12.
124.Pohl, Heinz Dieter [2002].
125.Scheuringer, Hermann [1992] p.171.
126.Pohl, Heinz Dieter [2002].
127.Citat de Pohl, Heinz Dieter [2002].
128.Prin aceasta am susţine că slovenii, cehii, care
trăiseră în Imperiu nu ar fi fost austrieci.
129.Holzer, Gabriele [1995b] p.163.
130.Pohl, Heinz Dieter [2002].
131.După cum am menţionat, aceste expresii specific
austriece în Austria sunt numite
„Austriazismen”.
132.Citat de Palánkai: Globalizáció és civilizációk.
Magyar Tudomány, 2002, nr.6, p.2.
Lucrarea originală: Bayer, József: Globalizáció, európai integráció és nemzeti
identitás,
Politikatudományi Szemle, 1999, Nr.1.
133.Organizaţia Cooperării Economice Europene.
134.Hall, Stuart [1992] p.69.
135.Reszler, André [1995]: Az osztrák identitás
három vonatkozása, în Európai Szemle,
Nr.4.p.115.
136.Pelinka, Peter [2001]: Wozu noch Österreich?
– Bestandsaufnahme eines Kleinstaates.
Wien, Ueberreuter Verlag, p.60.
137.Eurobarometer57-National Standard Report – Austria
https://europa.eu.int/comm/public
opinion/archives/eb/eb57/eb57austria
pdf.
138.Portisch, Hugo [1998] p.90.
139.M-am referit aici printre altele la mitul „numai
victimă” şi la menţinerea inutilă a
statutului de neutralitate în urma aderării la UE.
140.Rostoványi Zsolt [1999]: Európai identitás. Európa
Kislexikon. Budapest, BKE, VKI,
p.71.
141.Portisch, Hugo [1998], p.97.
142.Kiss J. László [2001]: Osztrák külpolitika és az
EU kibővülése: aktív szomszédpolitika
avagy „közép-európai érdekközösség” az integráció útján. Magyar Szemle, An
X. Nr.7-8, p.3.
143.
Sursa: Eurobarometer58 – National Standard Report – Austria https://europa.eu.int/
comm/public
opinion/archives/eb/eb58eb58 austria pdf
144.
Kiss J. László [2001], p.4.
Traducere
de Elek Szokoly
*
Katalin Szujer, Az osztrák identitás
átalakulása, studiu publicat în Pro
Minoritate, nr.vară/2003, şi preluat cu permisiunea revistei.